Autor: MIHAELA GANȚA
Titlu: SCRISORI NETRIMBATE
Gen: BELETRISTICă
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 132
Dimensiuni: 17x24 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-630-6715-05-3
Preț: 45.00 Ron ➺                                  …⇅…

Într-un spațiu și-ntr-un timp golite crud de prezența fizică a omului iubit, de puțină vreme plecat în călătoria fără întoarcere, în nopți și zile cu neliniști chinuitoare, aproape palpabile, unde „până și strigătele tac” și unde „doar timpul se pre-simte curgând cu gâlgâiri”, își începe Mihaela Ganța corespondența cu Vali. La mai puțin de trei ani de la apariția consistentului volumul autobiografic „Tăcerea dintre cuvinte”, pictorița Mihaela Ganța dă noi conotații tăcerii și ne propune un set de „Scrisori netimbrate”. Un titlu care din start ne pune în gardă asupra unui destinatar fără cutie poștală, care este oriunde, oricând, dar nu oricine și care primește mesaje de la „o eu – incompletă”. „Scrisori netimbrate”, așadar. Cui să le trimiți? Nimeni nu poate primi o scrisoare netimbrată, cu excepția acelor oameni cărora li le înmânezi tu, pentru că-ți sunt aproape, pentru că-ți permite intimitatea pe care ți-ai consumat-o în ani și-n povești, dimpreună cu ei, într-o viață care a atins, a lovit, a încercat, dar n-a dărâmat. Mai degrabă a călit: „ Odată în foc, apoi în apă, lovită cu barosul, iarăși în foc, iarăși în apă, zi după zi, noaptea mai ales, până am devenit puternică”. („Despre putere” – 19.12.2021) Autoarea, ajunsă la vârsta la care poate survola spațiile din ce în ce mai bine deslușite de ochii minții, știe că nu e suficient să ai curaj. Trebuie să ai și cuvântul curajului. Acel cuvânt care dezgolește sentimentul până la esențializare, până la conceptualizare, pentru că „Vorba te dezvelește, îți smulge hainele sub care te ascunzi ca să ieși pe stradă, lăsându-te lipsită de pudoare în toată splendoarea cicatricilor tale.”! (Hiatus, 25.12.2021) Pe Mihaela Ganța o ajută, fără discuție, formația sa de artist plastic, de om care poate încondeia în dublă ipostază un gând, o emoție. Demersul scriptural este rostogolit fără menajamente, tatuat pe propriu-i suflet pentru, poate, o încercare de vindecare prin autoflagelare, prin tentative de definire, de transpunere în cuvinte potrivite a unor trăiri dintre cele mai intime. Detaliile banalului cotidian devin elemente de decor într-un monolog al decenței durerii. Și al curajului de a-l diseca fâșie sfâșiată cu fâșie sfâșiată, fără prejudecăți cu cicatricile la vedere. Autoarea își împarte existența în etape ale suferinței. Vorbim de un prim timp, al năucelii, al neîncrederii, urmat de cel de-al doilea – al refuzului și al revoltei – și-apoi al acceptării, ca etape firești ale Golgotei singurătății. Este, până la urmă, o rețetă universală a suferinței, o geografie a pașilor pierduți, rătăciți și duși spre regăsire, pe care autoarea o trasează în căutarea unei rețete de vindecare, de la insomniile din nopțile care urlă precum coioții care simt miros de sânge până la „Însă mă străduiesc să pictez iarăși și uneori chiar reușesc. În urmă cu o oră m-am trezit cu titlul expoziției în cap. („Cu mâna ruptă” - 2.11.2023) Pictura vine, mai apoi, cu întregul arsenal de sentimente și de posibile soluții, într-un răstimp al detașării, al oarecărei liniști, când autoarea își regăsește puterea de a picta și de a pregăti o nouă expoziție. Avem de-a face, de asemenea, cu un proustianism declarat care o „dez-aranjează” din tiparele viețuirii așa cum au fost ele construite de autoare. Madlena este de fiecare dată un alt obiect, moment, personaj, un alt lucru care i-a aparținut lui Vali: hainele lui, aparatul foto, crinul de la fereastră, ghiveciul albastru, pantofii din debara, haina de pe cuier, micile nimicuri și obiecte cu care se întâlnește în zilele și nopțile fără hotar din perioada de doliu. Dacă există filonul creator, el se va întruchipa în chipuri diferite. Iar la Mihaela Ganța zăcământul se transformă pe rând în culoare, în cuvânt... Este vorba despre scrisul acela care vine ca un cântec-mărturisire, în scrisori care reprezintă un nou episod, care nu știm dacă e epilog sau interludiu, într-un proces de căutare și regăsire ale unei forme de echilibru, de liniște atât de necesare după șocul plecării soțului. Nu știi la început dacă trebuie să vindece ceva, probabil că da, nu știi dacă trebuie să scoată la lumină frământări adânci pentru ca, amestecându-le cu lumina să le elibereze de tensiune, nu știi dacă trebuie să restabilească o ordine, dar autoarea reușește să ne introducă într-o lume în care ne sugerează aceste lucruri. Și – da! - senzațiile, bine îngropate în subconștient, potențează actul creației, care devine vindecător. Pictura – după cum recunoaște autoarea în primul său volum – a vindecat-o de spaimele omului matur, de fobii. Mărturisirile, micile cochetării domestice – toate continuă în dialoguri care-ar fi putut fi, în prezentări lapidare, dar pline de sens ale mundanului. Vali rămâne partener de dialog, în monologurile autoarei, este instanța autoimpusă, profesională și sentimentală, paravanul imaginar al furiilor și ale micilor sale bucurii domestice. Rămânând în zona decupajului de viață din „anii de după”, intensitatea emoțională se citește din și printre rândurile care s-au născut firesc. În preajma vernisajului, autoarea capătă puterea creatoare și textele sale pe alocuri au noi valențe eseistice, relevant fiind textul „Ce-a vrut să spună artistul”? (18.11.2023). „Artistul explică acel moment de iluminare folosind defragmentarea spectrului vizual, uneori gesticulând frenetic, alteori tăcând, uneori plimbându-se calm și relaxat, alteori alergând ca nebunul, dezlânat și haotic”. Scrisorile acoperă un interval de patru ani, de la finalul lui 2021, până în primăvara lui 2025, cu mici intervale de pauză, după care vorbim de un Vali devenit lumină, culoare sau vibrație, căruia autoarea-i poate mărturisi: „Dacă ești parte din toate acestea, înseamnă că ești foarte aproape, poți intra pe geam, poți să mă îndemni să amestec pigmenții pe pânză, doar n-oi fi pierdut definitiv pofta, plăcerea și necesitatea de a face asta”. Explicitarea gestului scriptural vine spre finalul cărții, în „Despre doliu numai de bine” (07.07.2024): „Pietrele de moară care strivesc semințele până devin capabile să se împrăștie la cea mai mică boare de vânt mi-au devenit prietene. Rădăcinile învârtejite în adâncuri devin coroană într-un timp răsturnat și cerul tinde să îmi zboare de sub picioare. Nu mă grăbesc nicăieri, nu mă încheg din amintiri sau din dorințe prea clar formulate. Nu sunt eu aceasta. Nu scriu aici, doar citesc o carte despre mine”. Autoarea stăpânește instrumentele limbajului plastic, literar, știută fiind formarea sa artistică. Mihaela Ganța este artist plastic, a fost ani mulți profesor de desen, cu elemente de implicare în viața politică, socială etc. a comunității. Scrisul devine recognoscibil din perspectiva stilului, precum și prin franchețe, autoironie, evidența unei culturi masive, a lecturilor, a educației solide dintr-o familie cu istorie și patalama. Ea își asumă roluri, se pune în posturi, caută momente, se duce în urmă, înghesuindu-și-le pe toate într-un suflet conștient de propria combustie, și creează o temperatură înaltă a conștientizării durerii; rațional, lucid, autoironic, uneori: „Nu m-am țicnit, stai liniștit, așa vorbesc eu, ca să fac mișto de situație”. („Cafeaua de la ora 2”) Ilustrația cărții cu fotografii făcute de Valentin Ganța potențează fericit scrisorile, rotunjește o corespondență cu o notă familială și familiară în plus. Mihaela Ganța își continuă proiectele cu Vali, care rămâne confident și partener de demersuri culturale, căruia îi destăinuie toate tribulațiile, temerile și revoltele, cu care face chiar o expoziție comună: „Corolar”. Și nu dintr-o lipsă de realism, și nu dintr-un refuz de acceptare a realității, și nu dintr-o voluptate a autoflagelării, și nu dintr-un resort prea boem, ci pur și simplu din realism. Un realism al omului care, dincolo de driblingurile destinului, care mereu îi trage preșul de sub picioare, știe să meargă mai departe, „trăind deodată începuturile și sfârșiturile”. Dana Buzura-Gagniuc

Autor: LOREDANA A. ȘTIRBU
Titlu: DE-O MIE DE ANI – DOR
Gen: POEZIE
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 66
Dimensiuni: 15x17 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-630-6715-07-7
Preț: 20.00 Ron ➺                                  …⇅…

Într-un peisaj liric contemporan tributar, deseori, ludicului și experimentalului, Loredana A. Știrbu propune, în acest tom, De-o mie de ani – Dor (ACTAEON BOOKS, 2025, cu o prefață de Daniela Sitar-Tăut,), o re-venire la sacralitatea logosului întemeietor, la emoția primară și la respirația nefardată a poeziei, cu accente ingenue, pe alocuri. Volumul se metamorfozează într-o hartă afectivă, o cartografiere a interiorității feminine într-o contemporaneitate în care simțirea este supusă unei degringolade generalizate, iar IA-ul pare a-și întrona hegemonia pe paliere multiple. Textele inițiale invită lectorul într-un dom particularizant, în care fragilitatea este convertită în forță interioară, iar dorul capătă corporalitatea unui element fondator, un axis mundi care dresează și re-dresează individualități. Loredana A. Știrbu are o paletă investigativă complexă și, deseori, dihotomică: Eros, Thanatos, moarte, absență, feminism și feminitate, aducere-aminte, cu o grație care amintește de tradiția confesiunii sincere, dar care evită cu eleganță alunecarea în patetism. Poemul omonim, „De-o mie de ani – Dor”, devine emblematic pentru întreaga structură a volumului: o iubire imposibilă, o așteptare care transcede timpul, abstrasă temporalității, o voce feminină care nu se resemnează, ci viețuiește permanent într-o stare de expectanță dureroasă. „Poate că nici măcar nu mai ai chip, / poate că ești doar o umbră pe care am îmbrăcat-o în amintiri.” – declamă poeta, într-un tempo dubitativ, al potențialităților multiple, ce devoalează lirismul adânc și introspectiv. Feminitatea se congreghează ca mit personal la o scriitoare care răsfață și se răsfață, unduindu-se printre mituri și simboluri, pentru a dezghioca fațetele interiorității. Astfel, o trăsătură definitorie a volumului este mitopoetica feminității. Femeia apare, în textele Loredanei A. Știrbu, nu ca obiect al dorinței, ci ca principiu fondator, în ipostazieri pluricefale: mamă, iubită, fiică, zeiță, martiră. Textele „Femeia, un miraj aprins”, „Alfa și Omega” sau „Regalitate” sunt declarații lirice despre puterea regeneratoare a feminității, despre rolul ei în perpetuarea memoriei și a lumii. Și decelăm aici note feministe, nu neapărat amendabile într-o lume în care multvehiculata egalitate între sexe este, cel mai adesea, doar un slogan calp. Acest tip de lirică nu este una revendicativă sau militantistă, ci profund umanizată, ancorată în trăirea firească a identității feminine. Femeia din aceste poeme nu cere drepturi, nu marș-ează – ea este dreptul însuși la fragilitate, la dor, la dragoste, la zbor. Și o face cu o voce calmă, dar penetrantă: „când iubește, lumea întreagă devine o febră tăcută”. Estetica dorului se conjugă astfel între tăcere și rezistență. Lirica Loredanei Știrbu nu este o una a exuberanței retorice, ci a densității afective, atitudinale. Predilecția pentru structura liberă a stihurilor, frază poetică aerisită, dar luxuriantă în sensuri, contribuie la o estetică a tăcerii pline, a gândului ne-spus care apasă mai mult decât ar face-o vreo rostire. Aici se află filonul comun cu alte poete contemporane: puterea de a transmite esențialul cu mijloace minime, fără ostentație, dar cu un efect poetic major. Texte precum „Ca o frunză”, „Stai” sau „Umbra din memorie” sunt expresii ale acestei tăceri asumate liric. Pierderile, moartea, solitudinea nu sunt radiografiate alarmist, ci cu o melancolie asumată, aproape sagace. În acest sens, De-o mie de ani – Dor devine un volum al maturității lirice: o poezie care nu mai caută spectacolul durerii, ci liniștea acceptării. Dorul se materializează într-o modalitate de a locui lumea. Titlul volumului nu este doar metaforă, ci și program poetic. Dorul, în acceptarea Loredanei A. Știrbu, nu traduce o emoție trecătoare, ci și o dimensiune ontologică – un mod de existență, este sentimentul tutelar, care le acompaniază pe toate celelalte: iubirea, așteptarea, pieirea, pierderea, re-găsirea. Prin el, condeiera își coagulează un univers în care crochiurile biografice ajung simboluri universale. Poemele Loredanei A. Știrbu sunt construite pe un filon al dorului arhetipal, unde discursul devine, simultan, confesional și mitic. Titlul însuși — De-o mie de ani – Dor — propune o suprapunere între temporalitate și afectivitate, dorul fiind nu o emoție pasageră, ci o stare a ființării, o formă de locuire a timpului și a memoriei. De altfel, imaginea dorului este frecvent asociată cu obiecte simple, domestice, recognoscibile: cești de cafea, perdele în adiere, ploaie pe acoperișuri, umbre în ferestre. În aceste detalii stă poezia Loredanei Știrbu – o lirică ce nu are nevoie de artificii ca să răscolească sufletul urbei. Avem un veritabil jurnal liric al unei conștiințe feminine care-și articulează sensibilitatea printr-un limbaj intens confesiv și metaforic, o imersiune în structura profundă a poeziei ca exercițiu de rememorare și regenerare. Accentul cade nu pe biografism, ci pe transfigurare: poetesa reconstruiește identitatea nu din detalii intime, ci dintr-o estetică a universalului feminin. Poemele „Mama și timpul” sau „Femeia, un miraj aprins” sunt revelatoare în acest sens, căci propun figura feminină ca centru de gravitație al lumii, un axis mundi ce unește sacrul și cotidianul. „Mama și timpul” nu e doar o odă închinată mamei, ci o meditație lirică profundă asupra maternului, perceput aici nu doar în sens afectiv, ci ca forță epuratoare a balastului ignobil și capacitate de configurare a lumii și, implicit, a memoriei. Mama este transfigurată într-un arhetip poetic al sacrului domestic, o zeitate care țese timp și sens în existența cotidiană a stihuitoarei. Nu întâmplător timpul este redus la ipostaza de copil „ascuns sub masa din bucătărie”. Mama este cea care suspendă timpul și, ca o dresoare, îl dezmiardă, îl face blând, jucăuș, uman. Imaginile sunt extrem de senzoriale, construite printr-o sinestezie subtilă: mirosul de scorțișoară, aburii ceaiului, vântul în păr, mirosul de flori de câmp. Mama ajunge să fie asimilată unui topos protector, un ambient emoțional, o „casă” metafizică în care copilul se metamorfozează în om. „Mirosea a acasă” este, poate, cel mai simplu și în același timp, cel mai emoționant stih, pentru că reușește să reflecte complexitatea unei prezențe emblematice. Versurile finale sunt pigmentate discret elegiac, dar pline de empatie și persuasiune: mama devine acum o amintire, dar nu o una i-mobilă, statuară, ci o prezență recurentă în spațiul complex al interiorității. Ea e „cântecul pe care sufletul meu îl șoptește”, fiind similară unei rugăciuni laice, o invocație a permanenței prin poezie, cea care conferă identitate și apartenență. O altă trăsătură majoră a volumului este maniera în care autoarea mitologizează feminitatea. Femeia din poezia Loredanei Știrbu nu este un simplu subiect liric, ci o entitate arhetipală care traversează epoci, iubiri, visuri și întoarceri. Poemele „Feminitate”, „Alfa și Omega” sau „Femeile lunii august” sunt paradigmatice în această cheie. Structura versurilor, liberă și fluidă, reflectă organic acest univers oniric și ritualic. Poetica Loredanei Știrbu se așază în zona unei lirici a (re)descoperirii de sine prin iubire, natură și timp. Iubirea nu este percepută ca experiență sentimentală, ci ca o forță creată și distructivă, o „rană din care înfloresc”, după cum sugerează poemul omonim. Din această perspectivă, se poate spune că întreaga carte devine un poem-univers, în care erosul, durerea și amintirea coabitează într-o armonie a contradicțiilor. Analitic, remarcăm o dublă tensiune: între concret și metafizic, între ceea ce se vede și ceea ce „rămâne nespus”. Loredana A. Știrbu scrie dintr-un loc al fragilității, dar o face cu o luciditate, cu o asumare aproape ritualică a vulnerabilității. Poemele nu sunt simple „cuvinte frumoase”, ci artefacte ale durerii transfigurate. Avem o evidentă poetică a dorului – ce dansează între verticalitate și tandrețe. Expresia poetică a autoarei este una de o claritate tandră, cu imagini ce melanjează metafora senzorială cu dimensiuni spirituale subtile. Poemul „Ca o frunză” ne apare ca o mostră de fragilitate elevată: iubirea se așază nu pe grandios, ci pe detaliul banal transfigurat — o frunză pe un geam aburit. Această dimensiune intimă este și politică, în felul ei. Poemele despre femei, despre sângele „albastru” ars pe ruguri sau despre „piatra” crescută de Buna din copilărie până la statutul de monument, indică o poetică a rezistenței — a iubirii, a actualizării, a patienței. Într-un univers grăbit, volumul De-o mie de ani – Dor invită la o melancolie activă, la o reapropiere de ființă prin cuvânt. Acesta nu doar că reclamă un loc în literatura feminină contemporană, dar propune ipostazieri lirice în care dorul, iubirea și feminitatea devin ctitorii ale ipseității. Printr-o scriitură francă, uneori tandră, alteori cu ghimpi pamfletari, sarcastică, Loredana A. Știrbu dă glas unei feminități poliedrale, traversate de memorie și vis, de absență și speranță — devoalând o voce lirică ce începe să fie ascultată.

Autor: FLORICA BUD
Titlu: ÎN CăUȘUL VEACULUI SCRIITORI ÎN MARAMUREȘ
Gen: ISTORIE LITERARă
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 436
Dimensiuni: 17x23 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-630-6715-11-4
Preț: 70.00 Ron ➺                                  …⇅…

Prezentul tom al Floricăi Bud În căușul veacului. Scriitori prin Maramureș (ACTAEON BOOKS, 2025) se așază cu naturalețe în galeria acelora care nu doar că înregistrează realitatea literară a unei comunități, ci o transfigurează afectiv și simbolic. Suntem părtașii unei sinteze cu dublă valoare – de document și de mărturie –, o frescă în care scriitorii maramureșeni (și nu numai!) se reunesc nu ca individualități izolate, ci ca parte dintr-un organism viu, dintr-un timp modelat prin condei și suflet. Aflat sub semnul unei tripartiții subtile – trecut, prezent și viitor – volumul devine o arhivă spirituală, dar și o punte între generații. Volumul se remarcă prin naturalețe, dar și rigoare cronicărească, iar discursul consemnărilor glisează când între evocare, când înspre reflecție, între tonul confesiv și acuratețea documentară. Niciun nume nu e așezat aleatoriu, nicio poveste nu e doar o simplă aducere-aminte: totul vibrează cu viață și sens. Istoria Cenaclului Scriitorilor din Maramureș – începută în 1990, pe temelia solidă a cenaclurilor Nord, Arta și Arhetip – se relevă aici ca o construcție identitară pe termen lung. Condus de-a lungul timpului de figuri emblematice ale spiritualității locale, precum V.R. Ghenceanu, Ion Burnar sau Săluc Horvat, cenaclul s-a transformat într-un epicentru al efervescenței culturale din nordul țării. A găsit adăpost în diverse spații (Casa Corpului Didactic, Clubul Tineretului, Cafeneaua Dali) până ce, în 2004, s-a stabilit definitiv în sala primitoare a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”, grație suportului directorului acesteia, dr. Teodor Ardelean. În prezent sala poartă numele lui Ion Burnar. Din 2011, sub coordonarea energică și generoasă a Floricăi Bud, cenaclul trăiește una dintre cele mai efervescente etape din istoria sa. Volumul dedicat lui devine astfel un document al dăinuirii prin cultură. În paginile sale regăsim nu doar cronologia unei mișcări literare, ci emoția fidelității față de cuvânt și oameni. Aici, trecutul nu e o simplă arhivă, ci un fundament viu: sunt amintiți, cu reverență și drag în aduceri-aminte, cei plecați dintre noi – Ion Burnar, Augustin Cozmuța, V.R. Ghenceanu, Ion M. Mihai, Dumitru Rusu, Mihai Cupcea, Ioan Filip, Teo Moldovan, Ioana Ileana, Ștețco, Valeriu Sabău, Maria Mariș Dărăban, Ioan Hada, Victor Tecar, Dumitru Fânățeanu, Toma Rocneanu-Gross, și alții – figuri care au definit spiritul locului. Prezentul e viu și viguros, însuflețit de scriitorii care continuă să participe la întâlniri, lecturi, lansări, antologii: Valeria Bilț, Săluc Horvat, Ștefan Herțeg, Vasile Leschian, Ștefan Drăgan, Vasile Bele, Rodica Dragomir, Gelu Dragoș, Ioan Dragoș, Flaviu-Claudiu, Mihali, Ștefan Jurcă, Betty Kirchmajer-Donca, Mihaela Poduț-Ienuțaș, Maria și Pamfil Bilțiu, Ioan Șiman, Mihaela Claudia Tomescu, Iacob Oniga, Terezia Filip, Șarlota Lotica Vaida, Vasile Țâncaș, Vasile- Dan Marchiș, Ileana Nemeș-Pop, Rodica-Brad Păuna, Nicolae Scheianu, Janeta și Liviu Coroiu, Elena Cărăușan, Lucia Virginia Pop, Maria Abrudan, pr. George Nicoară, pr. Gheorghe Pop, Nelu Danci, și mulți alții. Li se alătură prozatori, critici literari, traducători, editori, muzicologi, toți contribuind la întregul sonor și polifonic al Cenaclului. Și, poate cel mai frumos semn al viitorului: numele tinerilor, cuprinși deja în viața literară activă – Remus Rogojan, Patricia Pop, Flavia Oltea Foltoș, Alexandra Tincu, Oana Raluca Stancu Păcurar, Diana Szekely, Ioana Chiș, Larisa Viragh –, rod al construcțiilor literare durabile și ale colaborării vii dintre dascăli și cenacliști. În acest tom, fiecare autor devine o piesă dintr-un mozaic vibrant al literaturii scrise în Maramureș. Dar, dincolo de orice listă de numere și activități, ceea ce transpare pregnant este energia unei comunități care respiră poezie și își trăiește identitatea cu bucurie, loialitate și entuziasm. Așa cum sugerează și titlul, veacul este privit nu ca o amenințare, ci ca o cupă purtată în palme – cu grijă, cu reverență, cu tandrețe. Volumul debutează − onorant − cu eseul academicianului Ioan-Aurel Pop, care, dincolo de autoritatea culturală a semnatarului, este o persuasivă reafirmare a poeziei ca demnitate identitară. Textul nu poate fi redus la un excurs în istoria unei opere sau o restituire contextuală a unui autor canonic, ci se coagulează într-o „rugăciune laicizată” închinată poetului, care „nu se spală de poporul său”. Remarcabil este faptul că Președintele Academiei Române nu abordează discursul despre Nichita Stănescu dintr-un unghi abstract, ci unul uman, viu, pătimaș – în sensul cel mai nobil al cuvântului. Astfel, pentru Ioan-Aurel Pop, literatura nu este doar un segment al culturii naționale, ci temelia din care se construiește însăși statura spirituală a unei națiuni. Departe de a metamorfoza stihurile în simple pre-texte pentru interpretări docte, eseul ia forma unei hermeneutici spirituale. Poezia lui Nichita devine astfel o frescă istorică subtilă: daci și romani, barbari și haiduci, soldați de la Plevna și de la Mărășești, părinți din Tatra și țărani, reuniți egalitarist sub bolta albastră a libertății, figurile istorice și lirice fiind filtrate printr-un ochi vigilent la nuanțele istoriei. Nu asistăm la o demontare a mitului Nichita, ci la o restaurare a lui în conștiința noastră postmodernă, atât de expusă relativizării și fragmentării. Nichita este, în lectura lui Ioan-Aurel Pop, un martor al demnității noastre colective și un profet blând al iubirii față de loc, limbă, mamă și neam. Partitura eseului este densă, cadențată, cu citate poetice decupate sagace și analizate nu doar cu recuzita umanistului, ci și cu intuiție empatică. De la țâpuriturile din Maramureș – simboluri ale spontaneității și autenticității – până la doinele „prăvălite-n vine”, metafore ale resemnării active, poemele lui Nichita sunt interpretate ca repere ale unei permanențe identitare discrete, dar ferme. Analiza poemului „Noi” este punctul de maximă incandescență al textului, care reflectă esența unei filosofii poetice a „dârzeniei în tăcere”, a „rezistenței prin cuvânt”. Nu avem de-a face cu o idealizare a unei epoci ideologice, ci cu o rememorare lucidă a unui moment de respiro cultural, când Nichita Stănescu a îndrăznit să spună, cu o simplitate devastatoare: „Eu nu mă spăl de poporul meu.” Această formulă devine, nu doar un stih, ci o axiomă a apartenenței. Una care survolează timpul și contextul, care transcende limitele literaturii și pătrunde în etosul unei națiuni. Este ca și cum Nichita ar fi pus mâna, simbolic, peste umerii unui popor și i-ar fi spus: „Exist, deci exiști.” Ceea ce este – în fond – răspunsul românesc la Cogito-ul cartezian. În căușul veacului se metamorfozează astfel într-un omagiu adus dăinuirii prin cuvânt. O carte care adună nu doar texte și nume, ci și suflete. Și în acest sens, ea este mai mult decât o antologie – devine o sărbătoare a culturii maramureșene. O invitație la recunoaștere reciprocă. Și, mai ales, o promisiune: că dragul de literatură nu s-a estompat, că omul are nevoie de socializare, mituri, de scriere și des scriere. Florica Bud reușește, prin această antologie, să redea nu doar un tablou al unei vieți culturale dense, ci și un model de solidaritate artistică. Cu un stil limpede și empatic, autoarea nu este doar cronicarul unui cenaclu, ci liantul unei generații extinse de scriitori care au învățat să fie împreună, în ciuda vremurilor, a distanțelor sau a tăcerilor. Volumul poartă pecetea unei sinteze afective și identitare ce transcende granițele unei simple cronici cenacliere. El este, în fond, un testament literar viu, un document al unei comunități scriitoricești care a știut să transforme perisabilitatea în forță culturală, iar timpul subiectiv în timp istoric, circumscris arealului maramureșean. Orchestrată cu har de coordonatoare, lucrarea devine un corpus polifonic, în care vocile scriitorilor din Maramureș se adună într-un concert al spiritului. Lectura acestuia încurajează sugestia că parcurgi o hartă a veacului asumată nu prin cartografie, ci prin reverberațiile memoriei afective. Structura tripartită – trecut, prezent, viitor – conferă logică interioară textului, dar și o viziune diafană, cvasiblagiană, asupra devenirii culturale. Trecutul nu e niciodată invocat cu nostalgie sterilă, ci ca temelie solidă. Prezentul e un spațiu de veghe și asumare. Iar viitorul – semnalat cu optimism temperat – e imaginat nu ca utopie, ci ca dăinuire prin continuitate si implicare. Axa stilistică predominantă în acest volum este aceea a „afectului cultivat”. Scriitorii despre care se scrie sau care sunt amintiți aici nu constituie doar figuri culturale, ci prieteni, tovarăși de drum, repere afective ale unei geografii sufletești care poartă numele Maramureș. Dimensiunea emoțională este secundată de un act scriptural cu iradieri tandre, în care se melanjează ironia elegantă, nostalgia discretă și lirismul sobru. Nu întâmplător, vocea care acompaniază vocile este o dublată de o conștiință critică afectuoasă – semn al unei culturi vii, în care profesionalismul și amiciția nu se exclud. Cenaclul Scriitorilor din Maramureș – protagonistul nevăzut, dar omniprezent al acestui volum – este aici mai mult decât instituție sau spațiul de lectură: este un organism viu, modelat de generații succesive de creatori, uniți prin idealuri comune, chiar și atunci când distanțele geografice sau cele existențiale părului să pună la încercare coeziunea. Putem spune, fără rezerve, că acest cenaclu devine un personaj în sine – cu voce, memorie, suferință și jubilație. Textele redate, reflectările, rememorările, evocările sunt un amestec fin între documentar și eseu, între biografie literară și confesiune. De altfel, unul dintre marile merite ale antologatoarei este acela de a reuși să mențină o justă balanță între rememorarea afectivă și obiectivitatea istorică. În mâna ei, memoria devine instrument de reconstituire al unei epoci, dar și o punte spre viitor. Personalitățile evocate – de la Ion Burnar, Augustin Cozmuța sau V.R. Ghenceanu, alături de tinerii condeieri angrenați astăzi în activitatea cenaclieră – sunt într-un continuum simbolic. Fiecare nume rostit în paginile volumului devine un stih dintr-un poem al fidelității față de literatură, față de oameni, față de locuri. Florica Bud, președinte activ al Cenaclului și spirit tutelar al acestei comunități, se dovedește, în acest context, nu doar o instanță de coordonare, ci un arhivar al sensibilității și un curator al memoriei. Vocea sa nu este una exterioară, ci interioară, empatică, implicată, uneori confesivă, alteori lucidă. Nu întâmplător, în paginile acestui volum, reușește să reconstituie nu doar cronologia unei activități culturale, ci mai ales energia vitală care să țină laolaltă oameni și generații. În căușul veacului este, așadar, o carte despre o comunitate literară, dar mai ales o carte despre continuitate. O dovadă că literatura nu e niciodată o fata Morgana solitară atunci când se scrie din suflet și pentru ceilalți. Poate că, privit prin această grilă, acesta este adevăratul mesaj al volumului: în ciuda vremurilor, în ciuda fragmentărilor, în ciuda ecranelor, poezia – ca și comunitatea – continuă să existe, să respire, să creeze. Lectorul atent va percepe repede că nu are în față doar o antologie de moment, o culegere onomastică, ci o lecție de fidelitate culturală. Daniela Sitar-Tăut

Autor: VALERIA BILȚ
Titlu: DE LA FLORII LA RUSALII PERIPLU LIRIC PRIN SPIRITUL CREȘTIN
Gen: POEZIE RELIGIOASĂ
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 82
Dimensiuni: 17x23 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-630-6715-14-5
Preț: 30.00 Ron ➺                                  …⇅…

Săptămâna Paștilor din cer, a cerului putere, se dă în noi atunci când lumina se ascunde în pământ pentru ca să răsară iarăși din nimic ca un nou început, ca o umplere a sângelui nostru de înviere și de fericirea celui care tace lângă mormânt ca să audă doxologia îngerilor și șoapta Duhului ce mărturisește că El a înviat! Când zorii s-au născut din pământ nu am mai avut nevoie de niciun cuvânt, știind că am ajuns într-un loc unde nu mai este moarte, petalele de flori de sânge plutesc peste noi, în deșert roza de Ierihon vestește și ea acolo boabele de sânge și nisipul rodește viața din roua cerului de sus, câtă minunăție! Sămânța volumului este pentru mine imnica tăcerii din chiar inima cărții florilor de Florii și a florilor de foc, de Rusalii. A fost o vreme când la mormânt am auzit doar tălpile pământului, când lumea a crezut că totul a murit, din nimic a răsărit lumina, petale de flori de foc, nu de dor, învierea pulsa în inima tuturor căci pentru toți se revărsare mărinimia cerului care cu glasul Maicii ne încredința că într-o zi vom fi cu toți chemați la cer ca Magdalena, ca mironosițele, ca apostolii, ca poporul, ca mai marii lumii, toți tăcem și ascultăm marea zicere hristică: priviți la Crucea Mea... și toți care priveau erau mântuiți! Eu sunt învierea și viața și vântul Rusaliilor a început să zămislească în noi nădejdea în chipul nădejdii, în fața noastră chipul blând al Lui: Veniți! Poetica autoarei este pedagogică și mărturisitoare, este un argument al faptului că veșnicia e în noi, că atunci când vii la Hristos pășești în înviere și Duhul te îmbracă în veșmântul firii necăzute din care dai mărturie că El a înviat și trăiești bucuria faptului pregustat în pâine și vin că toți vom învia, așa că, Duhule, suflă peste noi și desprinde norul petalelor mărturisitoare de înviere și de unicul Cuvânt ce te aduce în rai. Volumul cuprinde o poezie ce îți arată potențialul latreutic și doxologic în lexic dumnezeiesc, evanghelic și o deschidere în noi a ferestrei spre cer, a minții care te cere icoană vie, față blândă, iubitul din munți, din izvoare, minunăția hierogamiei! E o carte doxologică ce trebuie citită cu inima plină de Duh și cu mintea plină de cuvânt ceresc, de cuvântul Evangheliilor și atunci vom vedea că auzim cântul înviaților și lanțul ființei regăsite în postmodernitate ce urcă după lecția celor treizeci de ani ca fumul rugăciunii celor douăzeci și patru de bătrâni spre izvorul fericirii veșnice al Treimii! Laudă autoarei și fericire cititorului ce va simți roadele Duhului și se va împlini în rugăciunea tăcerii! De ziua Sf. Hristofor, 2025 Pr. prof. Ioan Chirilă, PhD

Autor: LARISA S. TUDOSE
Titlu: REFLECȚII
Gen: POEZIE
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 128
Dimensiuni: 17x23 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-630-6715-16-9
Preț: 30.00 Ron ➺                                  …⇅…

Cadoul de absolvire a liceului pe care și-l face Larisa S. Tudose este acest volum. Intitulat simplu, Reflecții, acesta ne ghidează într-un univers liric aflat sub pecetea autenticității, a înregistrării imediate a trăirii, în registru liric aservit rigorilor metricii. Poeziile Larisei iau forma unui ritual, cvasisacramental în care logosul devine un sanctuar, iar stihul – rugăciune salvgardantă într-o eră a consumismului, brodată pe un spirit cerebral, extatic și vitalist deopotrivă ce vine la întâlnire cu viața. Poetesa nu se camuflează, își exhibă, oarecum egolatru, stările interioare prinse în iureșului flamboiant al erosului, credinței, verticalității. Tematic, Reflecții este o călătorie inițiatică ascendentă, ce are ca promontoriu nașterea spirituală a eului și culminează cu revelația iertării, a credinței, a valorii autentice. Larisa S. Tudose alege să cânte, în-cântată, Frumosul, Binele, Iubirea, Religiozitatea, percepute ca principii generale asumate plenar – fără false pudibonderii, fără travestiuri conjuncturale. Acest curaj al asumării directe, tandre, e contrabalansat de o configurare cerebrală a mijloacelor poetice. Poate cu găselnițe metrice mult prea căutate, uneori. Poate cu un exces de diminutive ce trimit spre trăirea ingenuă a pașoptiștilor. Dar care promite să crească, atâta vreme cât se nutrește la izvoarele poeticității clasice și clasicizante. Titlul, Reflecții, poate fi perceput ca o grilă hermeneutică: textele nu sunt doar reverberații lirice, ci forme ale gândirii care caută să se distileze în vers, să se coaguleze într-o expresie francă, precisă, uneori aproape sapiențială. Autoarea se supune cu voluptate unei autoscopii lente, receptată ca o necesitate a sondării prin limbaj, într-o poetică a clarității care nu ezită să înveșmânteze în formule biblice sau mitice, tocmai pentru a augmenta caracterul atemporal al sinusoidalelor stări penelate. Temele dominante ale tomului sunt identitatea/ipseitatea, futilitatea, anxietatea cotidiană și căutarea unei juste balanțe între patmos și gnomic. Nu suntem părtașii unei lirici circumstanțiale, ci a uneia care surprinde esența ființei, care melanjează instrumente filozofice și introspective. În textele sale, regăsim o sinteză între lirismul religios (aproape psalmic) și senzualitatea filtrată printr-o estetică a purității, o poezie cu „nimb de pace”, în care versul, „mantie argintie”, are menirea maieutică nu doar de a transmite, ci de a transfigura. Discursul poetic e străbătut de o constantă dedublare: copilul și adultul, Realia și Utopia, sacralul și profanul. Cygnus conotativ, Amor pe aripi diafane sau Deus adhuc est! devin puncte nodale ale unei geografii a ipseității, unde echilibrul nu presupune repaus, ci o acrobație individualizantă între extreme. Chiar și atunci când evocă erosul, autoarea conservă o noblețe a expresiei, o fidelitate față de ideea de „a iubi” ca act sacru, nu futil. Finalul tomului capătă accente testamentare, înglobând o filozofie a trecerii și o reafirmare a sensului: „Nimic nu e întâmplător”. Textele sunt elaborate cu dezinvoltură și patmos, comasând uneori imagini spectaculare, brodate metaforic: „o frunză-albastră de metil”, „un je t’aime în altă limbă”, „copacul vieții, martor al bătrâneții. Larisa S. Tudose caută, reverberativ, piloni existențiali, pentru a valida triada cunoaștere-iubire-credință.

Autor: VASILE DAN MARCHIȘ
Titlu: PERFECTELE MIRĂRI MAHNITJET PERFEKTE
Gen: POEZIE
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 102
Dimensiuni: 17x23 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-630-6715-03-9
Preț: 20.00 Ron ➺                                  …⇅…

Perfectele mirări, cel mai recent volum al său, se metamorfozează într-o pledoarie pentru scriitura cu miez, sub imboldul romantic al muzei inspiratoare, secundate însă de protectorat divin. Tomul, bilingv, român-albanez, beneficiind de traducerea în limba albaneză a infatigabilului Baki Ymeri devine o apologie a scripturalului, ce alternează structuri metrice când clasicizante, când moderniste și cultivă fie forme prozodice regulate, fie versificări în care tehnica ingambamentului primează. Poezia omonimă deschide laboratorul investigativ, autorul asumându-și perspectiva unei reflexivități profunde, ce se conjugă într-o observație atentă asupra procesului psihologic al „mirării”, văzut nu ca un gest de uimire efemeră, ci ca o stare de plenitudine existențială și spirituală. Textul ușor gnomic, se coagulează într-o introspecție asupra mirării ca stare autentică, pură, care nu se lasă redusă la banalul actualității imediate. Poetul relevă faptul că aceasta nu trebuie să fie doar un gest fizic, o simplă apertură a privirii către exterior, ci mai ales un act aservit interiorității, un „cânt” al gândurilor. Poemul ridică mirarea, exponențial, la rangul de esență existențială, legând-o indisolubil de propria conștiință. Este, simultan, o stare de ne-mișcare, care angrenează revelarea unei înțelegeri adânci. Mirarea, în acest context, capătă un statut aproape sacru, fiind nu doar un act de percepție, ci o formă de „existență” în sine, conectată la divinitate. Limbajul uzitat este unul investigativ, cu o predilecție pentru detalii subtile care facilitează crearea unei ambianțe contemplative. Ideea maniheică de „mișcare” și „nemișcare” este evidentă de la începutul poemului, iar poetica acesteia activează o tensiune între fixitatea privirii și imobilitatea gândurilor. Este o metafizică a privirii și gândirii deopotrivă care, deși aparent statică, camuflează o seismică cinetică interioară. „Perfecta mirare” devine cheia de boltă a volumului, inducând sugestia unei mirări pure, vidate de orice falsitate, fără amprente simulative. Condeierul pune accentul pe mirarea ce se naște dintr-o profundă probitate a ființei, acoperind atât componenta spirituală, cât și pe cea existențială a omului. Textul re-învie imaginea unei ființe care, prin simpla sa prezență, se confundă cu actul cunoașterii divine, într-un fel de rugăciune mută, un laudatio al miraculosului camuflat în fiecare clipă a existenței, care ne obligă să fim mai conștienți de tăcerea abisală ce ascunde gândurile noastre. În acest sens, poezia ne face părtașii unei radiografii veriste, care transcende limitele fizice ale „ochilor” și se întinde în „gânduri”, printr-o concentrare completă asupra momentului prezent. „Cursă 2” devoalează natura creației literare, patiența și maniera în care condeierul trebuie să se apropie de actul scrisului. Poezia este o meditație pe tema relației dintre „viteză” și „răbdare”, două concepte opuse ce se melanjează în actul creator. „Să poți scrie o poezie, cu lux de amănunte despre visele melcului”, aceasta este provocarea pe care o propune autorul lectorului. Imaginația poetului este testată nu prin tematica grandioasă, ci printr-un subiect aparent banal, cum ar fi universul oniric al unui melc. În această alegere, descoperim o reflecție despre profunzimea ce poate fi văzută chiar și în detaliile lumii naturale. Scrierea despre visele melcului devine astfel un act al descoperirii unei realități absconse, care poate fi explorată doar cu răbdare, nu cu viteză. Poezia separă cele două ipostaze, viteza și răbdarea avertizându-ne că pentru a percepe și verbaliza exprima un subiect atât de aparent „lent” și mic, trebuie să depășim tendința de a grăbi procesul creativ. Poezia în sine solicită patiență, „lux de amănunte”, atenție la detaliile care formează esența unui subiect, iar melcul devine simbolul acestei calități esențiale. Asemenea melcului, care se mișcă lent, dar cu o direcție clară, poetul trebuie să-și construiască poezia cu răbdare, fără a se lăsa angrenat de dorința de a ajunge prea repede la un product imediat. Răbdarea, ca temă, este un element definitoriu în procesul creației. Melcul devine metafora ideală a artistului care trebuie să se aplece asupra fiecărui detaliu, să își urmeze propriul destin, fără a apăsa pe tasta de accelerație. Concluzia, sentențioasă, este simplă și adâncă: doar prin răbdare și atenție la detalii putem crea o poezie cu adevărat valoroasă. „Stăpâna peste tot ce s-a scris” este un act de introspecție, în care autorul se confruntă cu o pauperitatea și deficitul instrumentar, dar și cu o puternică dorință de a crea ceva durabil, chiar și în fața acestor penurii. Începutul poeziei dezvăluie o stare de neliniște, o căutare febrilă a unui „creion” – un simbol al instrumentului necesar pentru a materializa fluxul cognitiv și inspirația. Dar nu orice creion este suficient pentru această „luptă” cu „plictiseala”. Poetul nu caută doar un instrument de scris, ci un „instrument de luptă” cu stagnarea și cu limitele propriei imaginații, care este, paradoxal, susținută prin dorința de a scrie, de a înfrunta această „sărăcie” cu mijloacele limitate de care dispune. „Biserica sărăciei fără pereți” consolidează ideea creației autentice, neînfrânate de constrângeri formale, dar și a unei expresii pure, în care cuvintele, deși nu au un „perete” sau o structură rigidă, formează o „rugăciune” – o formă de comuniune și revelație. Aici sărăcia capătă conotații benefice concept încărcat de un sens profund, fiind acceptată nu ca o lipsă, ci ca un fundament al unei creații libere și sincere. Pe măsură ce textul dospește, creionul devine o armă, o „mitralieră de caricaturi oarbe”, cu care stihuitorul încearcă să alunge plictiseala, o tentativă de a răspunde realității cu un gest creativ, dar oarecum defensiv. Acesta nu este doar un act de creație, ci și o formă de autoapărare împotriva rutinei sau a stagnării. Poezia însă atinge o altă dimensiune atunci când „fluxul de căldură” se propagă – un simbol al inspirării care copleșește poetul, atât ca implozie, cât și ca explozie inspiratoare. Este momentul în care muza se relevă plenar, iar poezia devine un dialog direct între poet și sursa sa de inspirație. Starea de ne-pregătire a poetului, conștient că nu armat corespunzător pentru a înfrunta acest „flux” divin, este subliniată printr-o imagine aproape ilară: poetul nu are un „creion” cu care să dea, reverent, onor muzei. Însă, în fața acestei provocări, ea se prezintă relevă ubicuu: companion al condeierului în căutarea instrumentarului scriptural, un Sancho Panza care-și secundează stăpânul în voiajul său fabulativ. Finalul dezbate statutul poetului în ipostaza de „prieten imaginar” al muzei. Nu este vorba doar despre un act creativ punctiform, ci despre o relație continuă și ontologică între aceștia, o simbioză tăcută, dar constantă, care precede chiar nașterea poeziei sau a lumii exterioare. Muza constituie forța primordială, tăcută, omniprezentă, care însoțește poetul, în vreme ce poezia devine un eficace mijloc de anihilare a monotoniei și spleen-ului. Textul comasează inflexiuni teologice, filozofice și introspective, toate sub mantia tăcerii unei căutări a înțelesurilor adânci ale experienței umane. Poezia se deschide cu un act fundamental al existenței: „Probabil exist fiindcă Dumnezeu îmi apreciază mirarea.” , adâncind misterul actului existențial, fiindcă autorul inoculează ideea că bioticul ar putea fi legat nu de o simplă „faptă de a fi”, ci de o formă particulară de interacțiune cu divinitatea – „mirarea”. Mirarea este un canal de comunicare cu Dumnezeirea, în care insul se simte valorizat de divinitate. Mirarea nu e doar reacția emoțională de uimire, ci mai degrabă o atitudine profundă față de tot ce este sacru și nevăzut, dar și față de ordinea divină a lumii. Mirarea e, așadar, un act sacramental, o formă de cunoaștere care transcende ochiul fizic și se bazează pe universul cognitiv al artistului, un fel de ochi lăuntric, un laser vizual, care ajunge mai departe decât simpla percepție senzorială. Prin refuzul de a folosi „ochii”, poetul propune o viziune diferită asupra mirării – ca deschidere a minții. Vasile Dan Marchiș consideră că există o „mirare deplină” care nu poate fi captată doar prin percepția vizuală, ci este legată de o comprehensiune poliedrală, o „mirare” ce-și are originea în cognitiv. Aceasta suscită interogații asupra naturii spirituale a experienței umane și despre rolul gândurilor ca actanți ai cunoașterii și înțelegerii divine. „Mirarea” nu e un simplu sentiment, ci o atitudine intelectuală și spirituală ce presupune o meditație perpetuă asupra divinității și a prezenței divine în lume. Întrebarea majoră se referă la maniera în care un om poate fi mirat de Dumnezeu. „Pe Dumnezeu nu mă voi putea mira niciodată / fiindcă tot ce dorește el să se realizeze / este un lucru firesc...” Remarcăm distincția între minunile sau fenomenele care ar putea părea neobișnuite insului dar care, în realitate, sunt percepute de Dumnezeu ca fiind „firești” sau „naturale”. Mirarea este, așadar, un răspuns uman față de ceea ce este considerat „extraordinar” de către oameni, dar care, în viziunea divină, nu este decât o manifestare a ordinii firești a lucrurilor, un răspuns adesea disproporționat față de natura reală a lucrurilor. Atunci când autorul își exprimă „mirarea” față de Dumnezeu, ne avertizează că aceasta nu poate „fără temei, fără noimă, fără rând”, un răspuns haotic și neregulat. Ea trebuie să respecte reguli, draconice câteodată, în „rând” și în „temei”, să aibă o fundamentare rațională și spirituală. Dumnezeu se relevă „firesc” , deci nu poate fi surprins de o mirare inutilă, ignobilă, ea este un act ce presupune un sens mai adânc, o recunoaștere a ordinii divine în lume. „Seism” are o puternică amprentă filosofică și simbolic. Natura și umanitatea se află în raporturi tensionale, prin intermediul unui cutremur care se manifestă nu doar în plan fizic, ci și în dimensiunea morală și spirituală. Autorul folosește seismul ca metaforă pentru revolta unei lumi în care memoria colectivă este abandonată, iar adevăratele valori sunt uitate sau discreditate. La început, e penelat ca o „descărcare” a „orgoliului” și „nebuniei” Pământului, ceea ce evidențiază manifestarea violentă a unei forțe primordiale, nemiloase și inexpugnabile. Această descărcare nu are loc doar pentru a răsturna ordinea fizică a lumii, ci pentru a răzbuna o injustiție istorică: neîngroparea eroilor, martirilor și mucenicilor, „pierderea memoriei” acestor oameni care au plătit cu sacrificiul lor pentru o cauză. Cutremurul nu este doar o fenomen natural, ci o formă de „răzbunare” asupra sacralității și ordinii tradiționale. Căderea „altarelor” nu simbolizează o simplă dezintegrare a unei structuri fizice, ci o perturbare a valorilor fundamentale, a „canoanelor”, „binecuvântărilor” și „ritualurilor”, elemente esențiale ale ordinii spirituale și culturale. În acest context, seismul amestecă „viciile cu datinile” și „ritualurile cu fanteziile”, ceea ce sugerează un haos total în care granițele între sacru și profan devin din ce în ce mai imprecise. Imaginile poetice continuă să sublinieze haosul: „serenadele cu bocetele”, „visele în derivă” sau „păpădiile împrăștiate” sunt metafore ale pierderii direcției, ale des-centrării și ale fragmentării ordinii. Ninsorile viscolite sau vântul care împinge păpădiile pe cărări neumblate evocă instabilitatea și inevitabilitatea acestui proces de destrămare a unei lumi aflate în dezagregare. Un alt element semnificativ este viziunea asupra „dorurilor” ca „haos în devenire”. Aici, dorințele și expectanțele umane nu mai sunt o forță ordonatoare, ci o manifestare a haosului, adâncind confuzia și disoluția identității. Această imagine a dorurilor pierdute sau transformate într-un „haos în devenire” adâncește pesimismul viziunii asupra condiției umane. În contrast cu haosul generalizat, „visul cercetătorului” constituie un moment cerebral, de reflecție. Însă, chiar și acest vis rămâne marcat de o formă de neliniște, „spaima de geografie și topografie”, o frică de a înfrunta realitatea fizică și existențială a lumii. Cercetătorul, deși mai conștient de haosul în care trăiește, rămâne purificat, abstras contingentului, prin capacitatea sa de a se păstra într-o formă de căutare intelectuală solitară. „Seism” nu este doar o poezie despre un fenomen natural, ci o reflexie asupra dezorientării și destrămării valorilor fundamentale ale umanității. Natura, simbolizată de pământul care se cutremură, devine o forță ce reclamă restaurarea unui echilibru pierdut, al unei memorii colective uitate. În mijlocul acestui haos globalizat, singura „curăție” pare să fie visul unui cercetător solitar, care rămâne însă marcat de frica unei lumi tot mai fragmentate. Tomul lui Vasile Dan Marchiș, Perfectele mirări, ni se revelă ca o diagnosticare complexă a mirării, metamorfozată dintr-o reacție spontană într-un act senzorial, biotic și imaterial. Poezia sa survolează barierele unui simplu exercițiu versificator, devenind un mediu de cogitație asupra tripticului om-divinitate-act scriptural. Autorul imaginează o ipostază rarisimă a condeierului, ca agent de mediere între lumi – un porte parole care devoalează revelațiile inspirației divine. Fie că abordează tema creației, a memoriei colective sau a futilității insului în fața haosului, Vasile Dan Marchiș reușește să clădească un univers liric coerent, marcat de introspecție și religiozitate. Perfectele mirări nu este doar o odă incantatorie adusă poeziei, ci și o invitație la re-valorizarea mirării, ca formă superioară de cunoaștere și comuniune spirituală.

Autor: LUCIA ILEANA POP
Titlu: FEMINITATE FEMMINILITÀ
Gen: POEZIE
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 120
Dimensiuni: 17x23 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN978-630-6715-02-2
Preț: 25.00 Ron ➺                                  …⇅…

Trobairitz (sau trouveresse) este o temerară poetesă în Franța medievală a secolelor XII și XIII ce face concurență trubadurilor și truverilor. Așa am văzut-o pe Lucia Ileana Pop după ce i-am lecturat recentul volum de versuri, Feminitate/ Femminilità (ediție bilinvă, tradusă în italiană de autoare). Ca o trobiaritz care cântă și se-ncântă de aria feminității descoperindu-i noi și noi fațete, reverberative, ce o fac să-și conserve demnitatea, grația, forța, iubirea, feminitatea, eroismul, tandrețea, simțul estetic etc. Când în registru egolatru, când decepționist. O horă a feminismului și feminității deopotrivă ce nu se teme să-și etaleze densitatea sufletească. Volumul, bilingv, tradus de autoare, reunește 24 de texte care devin tot atâtea incursiuni lirice profunde în esența feminității, un voiaj poetic ce pendulează între delicatețea eterată și forța telurică a femeii. Textele autoarei nu sunt simple reflecții lirice, ci structuri vibrante, impregnate de o sensibilitate autentică, în care cuvântul devine mărturie și revelație. Lirismul său se distinge printr-o tensiune continuă între visare și realitate, între lumină și umbră, între speranță și melancolie. Poemele precum „Delicată făptură” și „Puterea femeii” sintetizează dualitatea existențială a reprezentantelor feminității: simbol al renașterii continue, al sacrificiului tăcut, dar și forță ce poate modela realitatea prin iubire și suferință. Femeia, în viziunea Luciei Ileana Pop, este, maniheic, pe de o parte, un „înger cu aripi străvezii”, iar pe de altă parte, „scânteie, foc ce arde în tăcere”. Această antiteză e susținută prin imagini poetice memorabile, în care sensibilitatea și tenacitatea devin atribute complementare ale feminității. Tomul este deschis de poezia „Delicată făptură”, ce relevă o viziune laudativă și abisală asupra femeii, subliniind rolul fundamental și sacral al acesteia în lume. Autoarea construiește o imagine a femeii ca o prezență salvatoare, care aduce lumină și viață acolo unde există întuneric și moarte. Asemănarea femeii cu o „floare de colț” evocă, dincolo de sensibilitatea naturală, și inaccesibilitatea, un simbol al purității și al misterului. Un alt simbol penetrant este „scânteia”, element îngemănat al focului și al luminii, simbol al inspirației și al renovării continue. Nu întâmplător femeia este asociată cu o „floare de colț” – o metaforă sugestivă ce traduce delicatețea, fragilitatea și raritatea ei, dar totodată puterea sa nevăzută de a metamorfoza ambientalul. Femeia este percepută ca o ființă ce poate „pierde un surâs, dar găsește o mie”, o metaforă a capacității ei de a-și regăsi echilibrul și de a răspândi iubire și înțelegere în jurul său, chiar și în fața vicisitudinilor. Într-un gest de adâncă reverență față de femeie, versurile devin un elogiu vibrant, în care ființa feminină capătă o dimensiune sacrală și cosmologică, subliniind efigia femeii ca forță creatoare și iluminatoare, un principiu divin și purificator în universul lumii telurice. Discursul poetic este focalizat asupra contrastelor. Femeia nu doar că se sublimează în rolul de mamă, fiică, soră sau soție, dar ea transgresează aceste roluri umane, devenind simbolul unei „lumini” care diriguiește și regăsește sensul în locuri întunecate: „Și unde-i întuneric, aduci lumină,/ o lume ce nu crede, tu o faci creștină.” Femeia nu doar că trăiește în lume, ci modelează, salvează și re-creează ambientalul, printr-o reîntoarcere la valorile arhetipale ale mitului. Ea este eternă și veșnic regenerativă, asemenea „pântecului” care dă viață. Ea este cea care adăpostește în sine „soarele” dispărut și îl reîntoarce în lume, ca o „diademă” sau un semn de înălțare sacră: „Și soarele, dacă-ntr-o zi ar dispărea, / nu s-ar ascunde nicăieri altundeva, / decât în primitorul pântec de femeie.” Această viziune este indisolubil legată de imaginea unei ființe abisale, care poate viețui chiar și în condițiile celei mai mari dureri („viața în chinuri”), fiind văzută ca o continuatoare telurică a mitului creator. Dar, spre deosebire de miturile clasice, care punctează sacrificiul ca pe un act suprem, femeia devine o sursă de viață continuă și transformare „pentru ca lumea niciodată să nu se sfârșească”, ea reorganizează și o regenerează, fiind de esență telurică și divină deopotrivă. „Speranța cu raze tăcute” evocă o lume amprentată de durere și decepționism, dar în mijlocul acestei realități tenebroase, angoasante, se ivește o lumină subtilă, un fior de speranță care încearcă să înfrunte umbra cotropitoare. Există un conflict între idealul lumii și realitatea sa dureroasă, iar simbolismul folosit poate fi tradus ca un elogiu al rezistenței tăcute în fața unei lumi tot mai fragmentate și pline de suferință. Stihurile: „În taina sigilată de tăceri adânci,/ vaiet și plânset se risipesc printre stânci” introduc un peisaj al claustrării și suferinței, în care lexemele nu mai au putere curativă. Tăcerea devine amprenta unei absențe, un „sigiliu” al unei realități constrictoare, iar durerea pare a se prelinge infinitival, pierzându-se în imensitatea naturii („printre stânci”). Această imagine a unei tăceri adânci poate fi interpretată ca un simbol al distanțării de la sensul originar al erosului și al armoniei. Poezia potențează sugestia metamorfozei erosului și a relațiilor interumane: „Cândva iubirea avea o altă fire,/ nu strivea inimi, aducea mântuire.” Afectivitatea este percepută ca o forță purificatoare, dar care a devenit disfuncțională, având un efect mai degrabă devastator („strivea inimi”) decât unul salvgardant. Întreaga concepție despre eros se degradează, iar în locul ei apar „adieri” de mângâiere, dar și „frig, durere” în loc de pace. Remarcăm o trecere de la ideal la realitate. Versurile comunică senzația de criză existențială și conflictul dintre dorința de armonie și suferința perpetuă. „Între ură și dor nu mai ai măsură” –reflectă profund frământările contemporane ale individului, care se simte captiv între două forțe antagoniste, fără a mai avea posibilitatea de a le echilibra. Limbajul poetic creează simboluri ale perisabilității, futilității, iar „viața-i un fir de ață ce-n mâini străine / se frânge prea ușor, dând doar suspine” evocă imposibilitatea de a controla cursul vieții. Viața este percepută ca un dat precar, deteriorabil sub impactul exteriorității, toate conjugate într-o metaforă ce denunță vremelnicia, perisabilitatea ființei umane. În final asistăm la o întoarcere semnificativă către un simbol al renașterii: „Dar undeva, în unghiuri nevăzute, / speranța răsare cu raze tăcute.” Aici, „razele tăcute” se congreghează într-o imagine fascinantă, prin care speranța nu se impune prin forță, ci printr-o prezență diafană, nedefinită, aptă însă de a lumina chiar și cele mai tenebroase unghere ale universului. Complexitatea acestei lumi casante este contrabalansată de rolul ingenios al speranței – o speranță care nu mai explodează în mod vizibil, dar care persistă, chiar și în cele mai adânci colțuri ale realității. „Rază tăcută” e un simbol al rezilienței umane, care nu dispare niciodată cu adevărat, chiar și atunci când lumea pare să se des-ființeze. Poezia „Femeia?” reiterează sugestia esenței arhetipale a acesteia, ca entitate universală, ce melanjează fragilitatea cu puterea, erosul cu suferința, lumina cu întunericul, într-un elogiu reverberativ al femeii percepute poliedral. Textul debutează fals retoric cu interogația „Femeia?” – o întrebare deschisă, care relevă misteriul acestei ființe, dar și complexitatea ei. Fiecare fragment al textului răspunde, simetric, la această întrebare, definind femeia în termeni care fuzionează trăsături contrare, dar complementare. „Misterioasă făptură” și „zâmbitoare, chiar de multe-ndură” prezintă femeia ca o ființă enigmatică, care camuflează o suferință profundă, dar care continuă să aducă lumină și bucurie celor din jur. Imaginea primăverii care „îneacă iernile” sugerează renașterea constantă a femeii, așa cum natura se transformă dintr-o perioadă de stagnare într-una de înflorire continuă. Avem un echilibru delicat dintre fragilitatea și forța invocată de aceste imagini. Femeia nu este doar simbol al iubirii și al frumuseții – „flacără vie de iubire și dor” –, ci și al suferinței și al apărării: „cu petale fine, delicate, zâmbitoare, / și spini mulți doar pentru apărare.” Spinii desemnează, metaforic, capacitatea acesteia de a se proteja de agresiuni și de a supraviețui în fața adversității. În „Puternică întruchipare” femeia este asemuită „curentului din mare” sau „valurilor până la țărm,” sugerând o energie debordantă și incontrolabilă, aptă să vivifice orice sentiment latent. Ea nu doar trezește sentimente, dar și cauterizează durerea, în „mângâierea” sa, făcându-se un simbol al compasiunii și al reconcilierii. Femeia ajunge un pisc spiritual, un „izvor viu și nesecat al tinereții,” un simbol al frumuseții, dar și al continuității vieții, sugestie ancorată pe o percepție veche și profund mitologică a femeii ca perpetuatoare a vieții și a energiei. În această accepțiune, ea devine nu doar o ființă de natură biologică, dar și o forță cosmică ce asigură perpetuarea întregului univers. Întregul poem este un omagiu adus femeii ca forță regeneratoare, puternică, dar vulnerabilă, iubitoare, dar neînfricată, sensibile dar inepuizabile în iubirea și îngrijirea pe care o aduc, printr-un persuasiv contrast între imaginea idealizată a femeii și realitatea complexă a vieții sale cotidiene, o meditație asupra acestor două aspecte, ce se întretaie într-o unitate de neclintit. În poemul „Din umbră” avem o ipostază a feminității ca dublu diafan al prezenței masculine: „În umbra bărbatului/ crește o floare delicată.” , a cărei menire e de a „-l susține și îi dă iubire, / îl ajută să stea drept, / să își împlinească / orice gând înțelept.” Floarea nu e doar un element adulatoriu, ci un actant acțional al bărbatului. Există o dihotomie între fragilitatea imaginii florii și forța invizibilă a acesteia. Floarea desemnează delicatețea și fragilitatea feminină, dar este și sursa unui eros protector care ajută bărbatul să înfrunte viața, un simbol al suportului și al echilibrului emoțional. „De e mâhnită, repede se ofilește,/ însă de este împlinită, / înflorește și mereu zâmbește.” Stihul traduce dependența femeii de starea emoțională a bărbatului, sugerând, în mod subtil, faptul că echilibrul ei emoțional este legat indisolubil de relația sa cu acesta, iar împlinirea sa personală este adesea reflectată în starea celui din jur. În pofida acestei dependențe, floarea are o putere proprie de a înflori și de a da iubire, reîntoarce iubirea primită, iar imaginea aceasta transmite o viziune echilibrată asupra relației interumane: „Orice primește, floarea știe / să-ngrijească și să înmulțească.” Nu doar că floarea dă înapoi iubirea primită, dar o transformă și o multiplică – o metaforă a darului feminin de a oferi nu doar ceea ce a primit, ci și de a crea mai mult din ceea ce este oferit. „De-i dai cuvântul, / ea-l preschimbă-n rugăciune / să te mângâie, să te aline / când te năpădesc suspine.” Aceste stihuri subliniază capacitatea femeii de a transfigura ceea ce i se dă – de a transforma orice gest, cuvânt sau emoție într-o formă de alinare și vindecare. Floarea devine astfel un simbol al compasiunii și al înțelepciunii, capabilă să transforme durerea în ceva purificator și revigorant. Aceasta este o imagine în care feminitatea capătă o dimensiune profund spirituală, iar femeia devine o figură arhitecturală în construcția unui echilibru existențial. În final, poezia sugerează că, din această „umbră” a femeii, viața continuă să prospere. „Din umbră face viața / să nu se oprească, / lumea să prospere și să spere.” Floarea feminină este aceea care asigură continuitatea, chiar dacă prezența ei este adesea subevaluată și neobservată. Femeia, în această viziune, este simbolul unei perpetuări tăcute, dar esențiale a misterelor lumii, o forță care „multiplică neîncetatele lumii mistere.” Puterea femeii surprinde esența rezilienței feminine printr-o construcție lirică vibrantă, în care imagistica focului și a luminii devine metafora centrală. Lucia Ileana Pop construiește un portret al femeii ca forță vitală, capabilă să renască din tristețe și să atingă stelele, indiferent de obstacolele ce i se ivesc în cale. Versurile sunt scurte, ritmate și ritmice, conferind poeziei o muzicalitate aparte, iar repetițiile („Poate lumea nu te vede, / dar tu știi că poți să-nvingi”) accentuează ideea unei puteri interioare de nezdruncinat. Răbdarea, voința, lumina interioară sunt trăsături ale unei feminități care nu se definește prin fragilitate, ci prin capacitatea de a înainta, indiferent de greutăți. Ultimele două versuri concentrează întreaga filosofie a poemului: „Oricât de jos ar ajunge, / spre soare știe pătrunde.” – o concluzie ce rezonează profund cu ideea de triumf, o pledoarie pentru forța interioară a femeii. Avem un lirism afirmativ, confesiv și reflexiv, în care poezia devine nu doar o formă artistică, ci și o declarație de principiu, un act de reafirmare a identității și demnității feminine. Poemul Ai grijă de tine! este un imn al auto-conservării, un manifest al supraviețuirii sufletești într-o lume adesea copleșitoare. Lucia Ileana Pop transformă acest mesaj într-o confesiune lirică, în care vocea feminină devine atât protectoare, cât și kathartică. Discursul liric este unul adresativ, accentuat de repetiția apelativului „Tu, femeie”, care imprimă o cadență solemnă și universală. Autoarea construiește o poezie a rezilienței, în care femeia este încurajată să își apere propria existență prin ancorarea în tripticul speranță-ideal-iubire. Metafora „abis de umbră” contrastează puternic cu imaginile de lumină și culoare din finalul textului, marcând o tranziție de la amenințarea unei extincții premature la ideea unei vieți pline, vibrante. „Seva luminii” și „ecoul păcii” devin simboluri ale regenerării interioare, ale unei feminități care își revendică dreptul la existență și împlinire. Autoarea melanjează lirismul confesiv cu o dimensiune existențială profundă, conferind versurilor sale o valoare nu doar estetică, ci și terapeutică. Astfel, Ai grijă de tine! nu este doar o poezie, ci și un îndemn la conștientizare și re-descoperirea alterității. Poemul Tăcerea noastră astăzi urlă devine o declarație poetică penetrantă, un manifest al demnității feminine care se ridică împotriva injustiției și a suferinței îndurate în tăcere. Lucia Ileana Pop construiește un discurs liric incisiv, marcat de o progresie emoțională bine calibrată: de la supunerea inițială, la conștientizare și, în final, la revolta latentă, care prinde glas. Cadența versurilor, scurtă și tăioasă, accentuează greutatea tăcerii impuse și a durerii ascunse. Repetiția cuvântului „tăcere” nu este aleatorie – ea devine simbol al opresiunii, dar și al forței latente care așteaptă să explodeze. Momentul de cotitură apare în versul „Azi însă, tăcerea urlă.” – un punct de răscruce unde suferința reținută se transformă în revendicare. Finalul, mobilizator, „trebuie să ne asigurăm / că acest urlet va răsuna” sugerează că schimbarea nu este doar necesară, ci și iminentă. Este un mesaj de mobilizare, un apel la conștientizare colectivă și solidaritate. Textul constituie o poezie de rezistență, în care lirismul se împletește cu o dimensiune socială clară. Autoarea reușește să transforme durerea în forță și să confere tăcerii o voce răsunătoare, care refuză să mai fie ignorată. Poemul Seninătate este o elegie a pierderii și a acceptării, un tribut adus unei prezențe dragi, transformată în lumină și amintire. Lucia Ileana Pop construiește un discurs liric marcat de o durere reținută, dar profundă, în care fiecare vers devine o treaptă spre împăcare. Tonul poeziei este unul interiorizat, aproape meditativ, iar structura sa urmează un parcurs emoțional clar: de la șocul inițial al pierderii – „A trebuit să accept mai întâi / că o bucată de suflet / mi-e smulsă fără milă” – la procesul lent de vindecare, prin răbdare, amintire și lacrimi. Metafora „Mi-am oblojit rănile cu amintirea ta” sugerează o formă de alinare în absență, iar contrastul dintre „te-am lăsat să zbori” și „conștientă că mă vei lăsa să-ți sărut, / din când în când, lumina” conturează ideea unei prezențe continue, chiar dacă într-o altă formă. Finalul, „m-am reclădit / ca să pot să-ți mai văd un zâmbet”, închide cercul emoțional al poemului cu o notă de seninătate și regenerare – pierderea nu este uitare, ci transformare. Remarcăm o poezie confesivă cu valențe cathartice, unde suferința este decantată printr-un discurs liric echilibrat, lipsit de patetism, dar copleșitor prin sinceritate și finețe emoțională. Seninătate nu este doar o poezie despre doliu, ci despre redescoperirea unui sens în absență, despre capacitatea sufletului de a renaște prin amintire. Poemul Rădăcina este un omagiu liric adus mamei, văzută ca principiu absolut al existenței, ca forță originară care dăinuie dincolo de timp. Lucia Ileana Pop creează o poezie concisă în care metaforele naturii – „rădăcină vie-n timp”, „izvor de drumuri noi” – subliniază rolul matern ca element de durabilitate și continuitate. Construcția versurilor este echilibrată, ritmul este lin, aproape solemn, iar alegerea cuvintelor conferă poeziei o dimensiune universală. Mama nu este doar un simbol al începutului, ci și „legământul ce nu se frânge-n vânt”, o promisiune imuabilă între generații, un fir nevăzut ce leagă trecutul, prezentul și viitorul. Stihul final, „veșnic puls în cuvânt”, sugerează că existența mamei transcende realitatea fizică, rămânând vie în memorie, în rostire, în esența a tot ceea ce continuă. Este o poezie-esență, în care fiecare cuvânt capătă greutate simbolică, iar mesajul, deși aparent simplu, reușește să emoționeze profund prin profunzimea sa. Rădăcina nu este doar un elogiu adus maternității, ci și o meditație asupra legăturilor fundamentale care definesc condiția umană. Poemul Eu, femeie constituie un adevărat manifest liric al demnității și libertății feminine, un text vibrant care îmbină forța declarației cu sensibilitatea reflecției interioare. Lucia Ileana Pop scrie cu un ton ferm, revendicativ, transformând fiecare vers într-un angajament personal, dar și într-o promisiune colectivă pentru toate femeile care au fost private de dreptul de a-și trăi viața după propriile reguli. Construcția poeziei este una ascendentă, graduală, fiecare secvență strofică adăugând o dimensiune nouă misiunii asumate de vocea lirică. De la „voi umbla mereu cu capul ridicat” până la „voi răscumpăra toate visele celor cărora le-a fost interzis până și să viseze”, versurile curg ca un jurământ solemn, o reafirmare a identității feminine ca simbol al rezistenței și al dreptății. Imagistica este una directă, fără artificii inutile, iar repetiția intenționată a verbului „voi” subliniază determinarea neclintită a femeii care refuză să mai fie redusă la tăcere. Forța feminină este descrisă ca un amestec de putere și blândețe – „acea forță amestecată cu dulceața”, subliniind echilibrul între fermitate și compasiune. Lirismul se transformă într-un discurs de revendicare a identității și a drepturilor. Eu, femeie nu este doar o poezie, ci o declarație de independență, o pledoarie pentru visurile neîmplinite ale celor care nu au avut ocazia să lupte pentru ele. Poemul Din dragoste este o reflecție poetică asupra puterii cuvântului și a impactului său asupra celor din jur. Lucia Ileana Pop conturează un ideal al comunicării bazate pe iubire, un discurs purificat de orice urmă de resentiment, unde chiar și mustrarea trebuie să poarte amprenta blândeții. Construcția repetitivă, cu refrenul „Din dragoste doar să vorbești”, imprimă un ritm aproape incantatoriu, făcând ca mesajul să capete forța unei învățături esențiale. Autoarea subliniază că adevărata putere a limbajului stă nu în duritate, ci în capacitatea sa de a alina și de a îmblânzi. Versurile finale „că doar așa cuvântu-ți va fi miere / pe buzele ce n-or simți-n ceartă plăcere” sugerează ideea că dialogul autentic, chiar și în momentele de conflict, trebuie să fie o formă de alinare, nu de rană, devenind un text axiologic, în care estetica se împletește cu o lecție morală. Mesajul său nu este doar liric, ci și didactic, pledând pentru o umanitate mai blândă, unde iubirea devine fundamentul oricărei forme de comunicare. Din dragoste este, în esență, o meditație asupra rostirii ca act de iubire și armonie. Feminitate/ Femminilità constituie nu numai un volum de poezie: este un manifest al feminității atemporale, al forței interioare care transcende barierele astringente ale temporalității și spațialității. Lucia Ileana Pop reușește să ofere o viziune poetică echilibrată, unde fiecare stih este o treaptă către recuperarea ipseității și a adevărului interior.

Autor: FLORICA BUD
Titlu: UMBRE PE OGLINDA LUMII : ANTOLOGIE DE PAMFLETE
Gen: PAMFLET
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 554
Dimensiuni: 21x30 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
9786306715008
Preț: 90.00 Ron ➺                                  …⇅…

Florica Bud este o scriitoare de vocație, care nu poate să și conceapă destinul literar fără redactarea, sârguincioasă, a rubricilor din revistele literare „Acolada” și „Neuma”, fără reflectarea în versuri a interiorității și nici fără prezentarea, în tușă pamfletară, ironică și autoironică a climatului socio-cultural-politic sau a universului domestic populat permanent cu năstrușnice și șugubețe patrupede, care o înrobesc nepregetat. Nu o face pentru recunoaștere, deși premiile locale, naționale sau internaționale nu i lipsesc, nici pentru cronicile elogioase, nici chiar pentru prezența în dicționarele, enciclopediile sau istoriile literare contemporane, ci dintr o imperioasă necesitate lăuntrică. Ideea acestei antologii, care reunește patru volume de pamflete: Reparăm onoare şi clondire, Secol de vânzare, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de sex și Măturătorii Cerului s-a născut ca urmare a sugestiei făcute de domnul Radu-Ilarion Munteanu în finalul unei cronici. Titlul, Umbre pe oglinda lumii (ACTAEON BOOKS, Baia Mare, 2025, p. 554) induce ideea de dedublare, proiecție, dar și de amprentare a universului prin panoramarea climatului cultural-politic indigen, dar și mondial. Antologia devine astfel o frescă pamfletară a umanității, privită printr-un hublou rareori indulgent. Pamfletele Floricăi Bud se transformă uneori în miniseriale, cum este cazul Chirițoaiei de Monaco sau a Textelor cu nume. Un ghimpe constant este acela repercutat asupra divelor, situațiile fiind penelate prin îngroșare și caricatură, mai ales când acestea se apropie de tărâmul editorial, lansându-și, cu turle și trâmbițe, micuțele lor histoires de vie picante și cancan-iere. Antologia este deschisă în tușă caragialiană de volumul Repar onoare și clondire, subintitulat satiră menipee, trimițând astfel direct la specia consacrată de către Menip cel cinic, celebrul poet satiric și filozof elin, cunoscut pentru sarcasticele sale pamflete. Unul dintre cele mai suculente episoade este Coana Chirița pleacă la Monaco. Portretul caricatural, în aquaforte al divei, denunță temerar tabuuri, dar și încondeiază masele ușor manipulabile prin imagini hollywodiene fără substanță: „Pleacă tracasată de întreaga nație română nesimțitoare la zbaterile unei multidive. Este îngrețoșată de tot și toate, dar nu într-atâta încât să renunțe scârbavnic la averea pe care a făcut-o, împrăștiind subcultura prin intermediul televizorului. Se duce… dar lasă în urma Măriei-Sale un fan-club stufos, constituit din tineri de toate vârstele, nemunciți, dornici să ajungă bogați, dând din coate, coadă, limbă, buze, urechi și alte părți anatomice. Pleacă Regina Încununată A Obrăzniciei, lăsând un mare gol în sufletele buzunarelor noastre, căci se duce să își cheltuiască averea făcută prin noi pe alte tărâmuri mai permisive.” Pamfletele se construiesc pe o poetică a contestării, ce vizează neantizarea oricărei opoziții. Deși aparent exclude dialogul, acestea își clădesc strategia pe raportul de putere dintre interlocutori, unul fiind autorul pamfletului, celălalt ținta/ victima – discursului pamfletar. Formal, pamfletul are aparența unei confruntări de opinii; în fond, interlocutorul e o absență, motiv pentru care pamfletul nu explică, nu argumentează, nu aduce probe și nu oferă drept la replică. O altă castă bine încondeiată este aceea a Fecioarelor din Parlament. După o inventariere succintă a locatarilor forului legislativ al țării: „Grupul De La Cluj, Grupa De Rugăciune, Cybergrupul Metreselor De Foști Și Actuali Parlamentari, Minigrupul Trecutelor Neveste De Miniștri, Grupulețul Fostelor Șefe De Cabinet Actual Neveste De Foști Miniștri, Grupușorul Fostelor Purtătoare De... Cuvânt Neneveste, Grupulița Fiicelor De Foști Și Actuali Parlamentari, Corpul Fostelor, Prezentelor Și Viitoarelor Metrese De Rang Înalt, Frontul Comun Al Fiicelor și Fiilor Din Popor Alese În Europarlament” condeiera se oprește asupra unei categorii gata să se nască și congregheze, fiind resimțită plenar „lipsa din Parlament a celor care fac parte de drept din: Grupul Fecioarelor Române, Grupul Fetișcanelor Din Flori Ale Trecuților, Actualilor Și Viitorilor Președinți, Ceata Ghicitoarelor În Palme, Bobi, Stele... Toate acestea constituie dintr-un condei Gruparea Fiarelor Care Vor Lupta Cu Succes Împotriva Petelor Solare.” Iar soluția propusă, în cazul nefecioarelor − este himenoplastia, operație reabilitantă întru apărarea onoarelor, dacă nu și a clondirelor. Racordată la imediat, autoarea propune jocuri imaginative, cum ar fi multvehiculatul trend de schimbare a sexului în Din iubirile unui impotent politic. Lumea văzută prin ocheanul masculinității pare mai permisivă, dând posibilitate de descătușare fără a intra în gura satului, etalând un profil hedonist ce „Cât de interesantă este viața ta… socio-politico-cultural-sexoasă sau ar trebui zilnic să fie... când ești un mascul feroce, un adevărat macho și îți dai drumul… urlând în gura mare, tot ceea ce îți trece prin mintea odihnită… uitând pentru un moment că gura bate poponețul!” În tagma femeilor-mitralieră, botezate acum politikon-viperion, întră și textul Parlament și Europarlament cu miros de pampers care denunță feminismul prost înțeles, sub mantia camuflantă a egalității între sexe ale politicienelor proaspăt mămici care, lipsite de pudoare și mai ales bun simț, transformă forul european într-o creșă. O constantă a antologiei este prezența lumii literare, în special a scriitorilor bine cotați ai momentului. Aparentul răsfăț din Vreau și eu un cărtăresc, în care candidatul etern la nobelitate este amendat pentru aspirarea monocordă a premiilor literare și internaționale, continuă și în Radu Aldulescu în sâmbăta cu dive unde avem acces la bucătăria internă a Gaudeamus-ului, târg de carte și maraton al lansărilor. Pornirea scriitoarei împotriva multidivelor, care atrag potențialul public în detrimentul scriitorilor-scriitori se conjugă cu aceea contra prezidentului (Un prozator – păstorul neamului poetic) sau politicienilor care-și vând povestea experienței lor prin cărți scrise de alții. Florin Bican, Dan Silviu Boerescu, Nina Cassian, Marius Chivu, Horia Gârbea, Gheorghe și Gabriela Grigurcu, Ioan Groșan, Gheorghe Iova, Doina Ruști sunt locatarii următoarelor pamflete și asistăm la o paradă literară, realizată cu umor, cu condescendență și autoironie pe alocuri, care ar trebui să-i dea autoarei ideea de a realiza o istorie a literaturii române contemporane prin pamflete. Într-un singur caz asistăm la un duel fățiș: Ioana Both propulsându-mă printre site-urile XXX. Maliția universitarei clujence care anihilează o carte, Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi, fără a o citi este succedată de explicitarea acestei cronici depreciative, printr-o poveste care nu face decât să discrediteze obiectivitatea exegetei: „Au trecut de atunci patru ani, volumul soft-porn incriminat a fost premiat. Și, cum nu-i făcută neștiută, am găsit răspuns la toate aceste Dilemateci: cum a ajuns cartea în brațele doamnei, în condițiile în care sigur nu am trimis nicio carte spre Cluj și, cu atât mai puțin, doamnei Ioana Both, de care, păcatele mele, nici nu auzisem. Să fi intrat distinsa doamnă în librărie pentru a cumpăra cartea unei necunoscute? Nu, nu se poate! Acest scenariu se vrea o melodramă, nu un triller. Niciun critic nu omoară un autor, cumpărându-i cărțile. Dimpotrivă, autorii își ucid fizic posibilii cronicari... cu povara volumelor oferite a căror greutate poate lichida chiar și un... elefant. Misterul ar fi o mistereasă ce a luat înfățișarea unei foste colege de grupă a distinsei cărturărese Ioana Both care, la rândul ei, este romancieră și locuiește în același oraș cu mine. Respectiva a cumpărat un exemplar din Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi și a comandat o critică de cumetrie, pe măsura credinței și iubirii aproapelui.” Amară foarte se dovedește „Gândire ovariană”, tabletă ce denunță lipsa de fair play a coledzilor de condei. Contribuind la crearea Asociației Scriitorilor de „Baia Mare”, ca rampă de lansare a revistei „Nord Literar” și membru fondator al acesteia. Fiecare dintre membrii propune o rubrică, iar parodista are nefericita inspirație de a-și boteza preconizata rubrică „Gândire ovariană”, spre revolta asistenței eminamente masculine care nu sesizează autoironia. Consternarea fondatoarei la apariția revistei este redată succint: „Și a venit și ziua aceea, Slavă Domnului că a și trecut! Revista a apărut, dar fără rubrica mea. Luând act de prezența mea vinovat-ovariană, partenerii mei redacționali m-au privit stânjeniți. Nu înțelegeam de ce. În sfârșit, unul dintre ei, mai bărbat ca ceilalți, mi-a explicat că pur și simplu nu a fost loc pentru rubrica mea. Mă aflam în una din ocaziile în care regretam că nu m-a adus barza cu pantaloni. Începuse era regretelor de genul dacă aș fi fost bărbat, alta ar fi fost viața mea.” Șocul și trădarea resimțite au ca efect sistarea, vreme de un cincinal, a preocupărilor scripturale: „Dacă vă voi spune că am fost atât de afectată încât m-am lăsat de scris vreo cinci ani, veți da lehamic din cap și veți avea indolența să îmi spuneți, mare pagubă la prune!” În cheie ludică, dar cu un sarcasm moderat, de prunc răzgâiat care-și permite datul universal cu tifla fiindcă nu e sancționat, Florica Bud descrie climatul politic și social autohton, având acces la secrete secretoase, din interior știute care, prin devoalare, par și mai picante. Fie că e vorba de subcultura propășită gonflabil, mediatic, fie de soarta țăranului român ce nu-și mai poate valorifica produsele în detrimentul importurilor UE arătoase, dar neecologice, fie că se erijează în apărător al castanilor barbar și injust tăiați de administrația nordică, scriitoarea nu ezită să-și repercuteze artileria litotică asupra guvernanților mai mari și mai mici. Mimând candoarea, ea pozează empatic în suporter al asediatului pentru ca în final să denunțe fără echivoc abaterea de la normă/dogmă, impostura, cabotinismul, injustiția, rapacitatea, megalomania, mai rar meritocrația. Iar rețetele, ajustante, reabilitante sunt realizate à reburs, prin pseudoconsilieri conjuncturale. Daniela SITAR-TĂUT

Autor: LUCIAN PERȚA
Titlu: CINCI PAȘI MICI, DE COLO-ICI
Gen: FICȚIUNE
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 54
Dimensiuni: 21x30 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
9786069577585
Preț: 50.00 Ron ➺                                  …⇅…

„Cinci pași mici de colo-ici” este o carte de colorat în versuri, aparținător reputatului parodist Lucian Perța, având ilustrații de Viorica GĂINARIU-TAZLĂU! Tomul, aniversar, constituie o surpriză ,,Pentru nepoțica mea, Eva-Maria Perța, la cei 4 anișori ai ei”... Microcapitolele Arbuști, Păsări, Pomi, Gâze, Flori propun definiții ale ambientalului pentru cei mici, ludice și comprehensibile totodată. Înspre alb ne duce drumul, Alb crescut din feerie... Vei simți acum parfumul Florilor de IASOMIE.

Autor: NICOLAE SUCIU
Titlu: REALITATEA ILUZIEI
Gen: FICTIUNE
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 222
Dimensiuni: 17x24 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
9786069577547
Preț: 60.00 Ron ➺                                  …⇅…

Cel mai recent volum de proze scurte, Realitatea iluziei, mizează, încă din titlu, pe jocul subtil al balansului între Realia și Utopia, astfel încât granițele celor două universuri se întrepătrund, într-o horă dansantă, un joc al ielelor/ ideilor și aparențelor, din care nu poți ieși decât deconcertat. Contemporanitatea pare atât de abracadabrantă și ieșită din țâțâni, încât ficționalul se transformă o normalitate locuibilă. Pliată realului, literatura oscilează între mitizare și demitizare, iar inițierea, simbolizarea și dragostea se transformă în translatori și mărci delimitative ale vârstelor biologice ale individului. Prozele fantastice din antologia lui Nicolae Suciu au o tematică diversă, recrutând situații și întâmplări situate în proximitatea ezotericului, misticului, mitului, visului, reveriei, halucinației, iluziei, utopiei, misterului, straniului, cu accente postmoderne în uzitarea tehnicii palimpsestului, dar și cu o devoalare a indicibilului, într-un registru ironic, sarcastic câteodată, cu un limbaj care se învesmântează când în neologic, când în colocvial sau argotic. Spaima, angoasa, teroarea nu lipsesc din edificiul său scriptural, cimentând taxonomii înrădăcinate ale genului. Textul secund, Greața aduce involuntar, încă din titlu, sugestia celebrului roman sartrian. Narațiunea debutează ex abrupto, incitând curiozitatea lectorului, prin recursul la spectacular: „De la a mărturisi că într-o dimineață, mergând la baie, ai constatat că organul bărbătesc ți se transformase peste noapte într-un gogoșar și până la a crede așa ceva mi se părea că ar fi o distanță ca de la pământ la lună.” Povestea năstrușnică a organului viril buclucaș este realizată prin inserție, protagonist al întâmplării fiind un fost camarad de armată, care-i încredințează, telefonic, relatarea spectaculară. Remarcăm o vocație a scrisului la mai multe personaje, iar Costel, prietenul cel omenos și credibil, deși înmânează prietenului scriptor subiectul, speră ca, „prinsă în pasta ficțiunii, întâmplarea cu transformarea sexului în gogoșar, ar putea deveni nemuritoare, chiar dacă el, cel în cauză, care și așa n-avea cum să mai scape de acest handicap, va rămâne pe mai departe un om nefericit.” Protagonistul asistă la o metamorfozare particularizantă a ambientalului, un univers monocord, redus la o imensă gogoșăreală. Obiectele din jur capătă toate, prin ochii lui, această textură legumicolă, antieroul trăind drama și jena consortului care nu-și mai poate îndeplini atribuțiile matrimoniale. Eschivele și fandările în fața nevestei, dornică de cine romantice și acuplări imediate se derulează într-un registru ironic-amar, caricatural și fantast, tribulațiile vătămatului de sex ducând la scenarii escapiste ce urmăresc debarasarea de corvezile erotice. Dacă soția pare versată în a sista efuziunile virile ale soțului, prin prohibiții condiționate de nevaccinarea anticovidească, Costel nu poate să o sancționeze, cu atât mai mult cu cât libidoul lui e în derivă, iar atingerea trupului femeii îl lasă frigid. Carnația acesteia i îi pare congruentă cu cea a unui gogoșar. Plină de obidă, nevasta îl cercetează și constată, cu surprindere, că organul bărbătesc se află în parametrii normali, neschimbați, ceea ce o conduce la concluzia că problema lui e de factură psihiatrică. Transformarea kafkiană se petrece doar în mintea povestitorului, care traduce, prin recursul la semeața legumă, uniformitatea lumii, a vieții ce sunt aduse toate la acest numitor comun. Finalul, deschis, inoculează sugestia unei contaminări, gogoșerești, par procuration, și asupra condeierului-cronicar. Realitatea iluziei, narațiunea care dă numele volumului, se petrece tot în perioada pandemiei când, interlopii, profitând de obligativitatea purtării măștii lansează o nouă modă, aceea a eliberării certificatelor de deces încă din timpul vieții. Mult mediatizate trișeriile de acest gen profesate în Grecia și Italia, prin pensii acordate de ani buni morților nu pot lăsa România imună, nealiniată la acest nou maraton al șarlataniei. Domnișoara Crina, nou-angajata biroului de stare civilă, îmbrățișează modernitatea occidentală: „Adică, acolo, în Occident, zic ei, se pot elibera certificate de deces, chiar și pentru cei care încă n-au murit, iar aici, la noi, nu se poate face așa ceva, deoarece continuăm să viețuim într-un stadiu de înapoiere crasă...” În acest context, prezența certificatelor de deces văzute în timpul vieții, eliberează de spasme și angoase pe viitorul răposat, care nu mai trebuie să trăiască cu aprehensiunea morții. Precaută, trecută prin viață, șefa biroului solicită o declarație pe proprie răspundere care să detalieze circumstanțele morții aspiranților. Crina începe să fie atrasă în această horă supranaturală, cu atât mai mult cu cât „Dincolo” interlopilor li s-au dat aceste certificate. Fata se întreabă dacă nu cumva acest dincolo reprezintă o lume extramundană, a reptilienilor, a unor Annunaki, „ființe superioare... Entități care pot oricând să devină indivizi umani sau, mă rog, animale de tot felul...” Ideea este întărită de dispariția vreme de trei zile a funcționarei, care va șopti ulterior la telefon șefei că aceștia au sosit într-adevăr, iar ea le este captivă. În fața biroului închis se întinde o innombrabilă coadă a pretendenților de certificate mortuare. Sufletul omului (anima homini) și cel al lumii (anima mundi) prin intermediul creației artistice, la fel ca operele literare, fac parte dintr-o familie comună, un laborator germinativ congruent, ce are menirea de a observa o epocă. Privite ca un liant reverberativ, ambele coagulează traseul livresc, răsfrângându-se interșanjabil, fiindcă vivificarea lumii presupune simultan și animarea individului, iar cinetica celui din urmă se repercutează asupra ambientalului. Omul postmodern, dar și supraomul nietzschean este sfâșiat între noesis și dianoia, între cunoașterea intuitivă, suprarațională, ezoterică și cea discursivă, sapiențială, științifică. Prin analogie cu cele două concepte universul imagologic, definitoriu pentru fantastic, reunește contrariile, ficționalul și realul, nuanțând, maniheic, suculența contrastelor: „om și supraom, noesis și dianoia, anima mundi și anima homini, esotericul și știința, vechiul și noul, miticul și realul etc.” Imaginarul devine o interfață a acestui inconștient cultural situat median, între dubletele menționate, o incursiune în subteranele sinelui, ce antrenează descoperirea alterității. Nicolae Suciu se transformă, în acest context, într-un hermeneut avizat, un analist obiectiv al trecutului, dar și al contemporaneității, un căutător al originilor celor două suflete, sinele și lumea, care nu pot fi privite decât într-un cadru sociocultural mai vast. Fantasticul dejoacă legile firești ale cauzalitatății, temporalitatea, contingențele vieții, gnomicul și științificul deopotrivă, fiind consangvin, mai degrabă, cu sacrul, cu magia sau cu miticul. Respinge credibilul, verosimilul, dând frâu liber rupturii planurilor existenței. Universul fantast se conduce după legi proprii, cu inextricabilă logică particulară și organizare, abstrase ambele normalității constrictoare. Prozatorul dirijează, ca un păpușar, cu măiestrie, pârghiile fantasticului, într-un edificiu textual care necesită un lector avizat, degustător al miturilor, ezotericului și cunoscător al comparatismului. Narațiunile acestuia conțin un bagaj cultural interdisciplinar, îndosariind autoimagini și heteroimagini, texte imagotipice, percepute ca un embrion germinativ pentru cele personale, în care imaginea are un rol secundar, iar accentul este pus asupra dinamicii, articulării și proliferării acestora în interiorul ficționalului. Deseori, autorul face trimitere la modele livrești sau imagini plastice, invitând cititorul la o lectură duală: textul de bază, ca prim pas al receptării și infratextul, cel de adâncime, încărcat de simboluri și sensuri. Daniela Sitar-Tăut, noiembrie 2024

Autor: VALERIA BILȚ
Titlu: BLESTEMAT A FI ORICARE
Gen: ROMAN
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 336
Dimensiuni: 17x24 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN
Preț: 70.00 Ron ➺                                  …⇅…

Deși început cu multă vreme înaintea cărții precedente, prozatoarea trenează redactarea romanului Blestemat a fi oricare (Actaeon Books, Baia Mare, 2024) din pricina barierei afective, evenimentul traumatic în jurul căruia gravitează trama epică, și anume pierderea, mai mult decât prematură, la câteva zile după promovarea examenului de maturitate, a unicului fiu, într-un teribil accident automobilistic cauzat de prietenul vitezoman. Titlul, reluat autenticist în interiorul tomului, aparține protagonistului, întregul roman stând sub semnul fatuumului, al coincidențelor, presentimentelor, misterelor și viselor oraculare. Acesta transcrie gândul adolescentului terifiat de cuvintele din vis, pe care mama îl pune să le consemneze, totodată, semnalând că menirea lor, avertizantă, e de a-i stopa potențialele ratări. Spaima mamei ca aceste lexeme, oraculare, să nu se îndeplinească o fac să rămână cantonată într-o pietrificare abulică și să capete conștiința inamovibilității destinului: ,,De era «oricine», s-ar fi referit la un anonimat terestru, la neîmplinirea visurilor lui, la un destin social neîmplinit… Dar, «oricare» trimite la hazard, la identitatea şi egalitatea în faţa morţii. Oricare dintre noi poate fi alesul sorţii, al hazardului, al morţii… Acum știu! «Oricare»! Nu «Oricine»!” Făcând apel la jurnalul naratoarei, la caietul de amintiri al colegilor, Gânduri pentru eternitatea lui Horia și la aducerile aminte ale prietenilor apropiați, textul re-compune scurta odisee terestră a fiului, ca un omagiu cauterizant, analgezic adus memoriei acestuia. Debutul cărții este unul ex abrupto, convulsiv, alcătuit dintr-o pletoră de senzații disjunctive care par a găsi în demersul confesiv, scriptural, o oarecare cauterizare a suferinței: „Brusc, simt că se nasc cuvintele în mine și vor să se așeze pe hârtie, ca pe un liman solid al gândurilor mele. Ca pe o margine de suflet a lui Dumnezeu, să se aline durerea mea.” Drenajul rememorativ este realizat în volute, trecând ani de la o consemnare la alta, până când prozatoarea va fi gata să-și asume valorificarea scripturală a trecutului. Până atunci, elaborează în gând textul pe care nu are puterea emoțională de a-l încredința hârtiei. Scrisul devine un adjuvant al solitudinii și des-ființării sinelui, golit brutal prin pierderea atributului matern. Jurnalul prim al protagonistei este dublat de relatarea întâmplărilor propriu-zise, în cheie nostalgică uneori, încărcată de mânie, dar mereu cu mândria unei femei ieșite din magmă seniorială. Semnele fatalității sunt presărate peste tot, prin refuzul gitanei de a-i citi în palmă sau prin apariția, la 20 de ani, în apa cu lumânare a lui Nushi, cea care spunea că a găsit o posibilitate de comunicare cu spiritele, a imaginii Maicii Sfinte, prin stările superlative de angoasă sau prin aprehensiunea, în ultimele luni, a unui pericol iminent ce-l paște pe Horia. Obsesdantul avertisment, prezent și pe coperta întâi în buna transpunere plastică a lui Lucian Dobârtă, relevă o apariție miraculoasă și spectaculară, pe pajiștea râului Lighet, a unui Christ răstignit, vertical, ce-și rotește crucea și o privește cu compasiune trimițându-i un mesaj. Dimensiunea metafizică, transcedentală a părții secunde nu poate fi pătrunsă fără un bagaj minim de cunoștințe de filosofie budhistă. Și avem și aici o evidentă tehnică a palimpsestului, care obligă cititorul la lecturi adiacente, ale textului-mumă, necesare surprinderii chintesenței acestei secțiuni. Nici prin acest aspect romanul nu este unul comod, ci angrenează paliere de receptare multiple. Romanul are și note spectaculare, de policier contemporan, precum cele prezente în subcapitolele Scenariu posibil sau O copilărie furată. Scenarii posibile, când avem acces, la rețeaua traficanților de droguri, succedate de răzbunări sangvine și penelări ale strategiilor de corupere a minorilor. În oglindă, față de romanul precedent, pare tratată plecarea, pentru 1 an, în America. Confruntarea cu realitatea transatlantică, serviciile de îngrijire a persoanelor vârstnice aflate sub hegemonia româncelor din Seattle sunt fixate în tușă chirurgicală, cu obiectivarea celui care nu e alterat de năstrușnicia visului american holywoodian. Tot aici are loc concilierea cu biserica, aspect întărit și de statutul de profesoară de limba română pentru copiii din diaspora de pe lângă școala penticostală de duminică. Auzind felul în care se exprimă pruncii concitadinilor, Doamna/ Lady nu poate să nu exclame: „N-am mai pomenit o limbă atât de barbară ca româneasca americănită!” Daniela Sitar-Tăut

Autor: SORIN GRECU
Titlu: PARANORMAL/ CLUJ-TRANSILVANIA
Gen: NONFICTION
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 262
Dimensiuni: 17x24 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 9786069577592
Preț: 70.00 Ron ➺                                  …⇅…

Jurnalist, poet, om de televiziune Sorin Grecu este o personalitate complexă, stârnind fie vii simpatii, fie la fel de aprige repudieri. Definit în trecut drept ,,reporter al inefabilului”, această atribuție fiind trecută chiar în fișa postului, Sorin Grecu este un personaj inubliabil al propriei vieți, iar volumul memorialistic ce stă gata să se nască va aduce cu siguranță emacieri ale unor destine bine cotate pe piața culturală contemporană și devoalări ale unor istorii controversate din arealul transilvan. Este bine cotat prin premii culturale și jurnalistice atât în țară, cât și în străinătate, printre care amintim: Premiul Clubului Român de Presă (2005), Premiul de Excelență, Ex aequo, la Concursul Internațional de Literatură „Lo Splendore Del Talento – Scintille D’Arte” (2020), Premiul Casei de Editură „Cento Verba” și al președintelui juriului, cu titlul de Excelență, în cadrul concursului „Penne D’Oro” (2021), Premiul președintelui juriului, cu titlu de excelență, la concursul „Pagine d’oro della Poesia Italiana” (2020), Premiul european pentru întreaga carieră literară și jurnalistică, IL GRAN PREMIO DELLE ECCELLENZE EUROPEE pe anii 2021 și 2024, acordate de Nic Pao, Cavaler al Literelor Italiene. Carismaticul jurnalist face parte din tagma recuperatorilor, fie că este vorba despre lagărele și temnițele comunismului, fie de valorificarea unor fenomene sau întâmplări care, oricât de cerebral și baricadat științific ai fi, nu pot să nu te pună pe gânduri, meditând în prelungirea textului/ relatării. Cel mai recent volum al său, Paranormal. Cluj/ Transilvania (ACTAEON BOOKS, 2024, 262 p.) se adresează unui public restrictiv, aspect marcat încă de la începutul cărții de către autor, care nu face reverențe consumiste și, conștient de unicitatea materialului propus din perspectiva de martor, confident, reporter, mediator sau protagonist al întâmplărilor, ne transformă în părtașii unor fenomene sau relatări stranii petrecute, în mare parte, în perioada în care-și desfășura activitatea ca om de televiziune: „Au curs râuri de cerneală despre «clasicele» locații paranormale ale Clujului: Pădurea Hoia Baciu, Biblioteca Centrală Universitară – cu fantoma sa, Cetățuia – fosta cazarmă chezaro crăiască, loc bântuit, dar și fostul Muzeu de Speologie «Emil Racoviță», din centrul municipiului, Grădina Botanică – portal între lumi, Castelul Banffy – Bonțida, Casa Călăului, casa bântuită din Apahida sau Cimitirul Házsongárd. Despre majoritatea a scris, de a lungul anilor, și subsemnatul. Însă fenomenul este mult mai extins. Există numeroase alte locuri, care pur și simplu „strigă”, pentru a și dezvălui tainele. Și numai un ochi atent, neconstrâns de diverse chingi, poate să le înțeleagă. Motiv pentru care, înfruntând riscurile trimiterii în derizoriu, de către cei prea plini de propriul lor ego, o voi face fără nicio reticență în rândurile următoare...” Epicentrul evenimențial este Clujul și împrejurimile sale, oraș care ni se înfățișează sub latura sa ezoterică, de urbe a misterelor, locurilor bântuite, energiilor misterioase, aparițiilor fantomatice, reptilienilor, pățaniilor macabre, sepulcrelor blestemate, al vrăjitoarelor, gnomilor, vampirilor energetici. Relatările sunt prezentate frust, păstrând stilul reportajelor de senzație, aspect relevat grafic prin mărcile subiectivității și prin pasaje distincte în interiorul narațiunilor-mamă. Sorin Grecu pare a fi un cronicar ce înregistrează a-tipicul și te obligă să găsești tu însuți explicații în cazul întâmplărilor situate în proximitatea paranormalului. Nu întâmplător, pentru a valida afirmațiile repondenților, acesta inserează în finalul expozeurilor și „opinia specialistului”. Un alt element de cimentare a istoriilor penelate sunt cele peste 100 de fotografii care reflectă evenimentele și oferă portrete ale intervievaților. Personajele care populează acest tom sunt aservite senzaționalului, fie că este vorba de persoane particulare care au parte de una sau mai multe pățanii intrigante, aparent inexplicabile, fie de personalități ale vieții științifice sau culturale clujene: dr. Maya Rotaru – rubedenie deopotrivă a legendarului Vlad III, Țepeș, cât și a familiei regale britanice (personalitate ea însăși fascinantă, aceasta nu ezită să-și vitupereze nobiliarele neamuri pentru degenerescență, iar arborele genealogic − amplasat în final − validează zicerile heraldice ale psihoterapeutei), Ana Chiorean, profesorului Moșoigo, tinichigiul garajului PCR, medicul Mircea Dragoteanu, istoricul Al. Diaconescu, un fost director al Institutului de Medicină Legală Cluj, Al. Gheorghiu, condamnatul pentru crimă, ajuns pictor celebru, poetul avocat Gheorghe Cristea, boemul profesor Ionel Roman, Gheorghe Vințan, traducătorul tăblițelor de la Tărtăria, Vincze, vampirul energetic, mușcat de câini, caftit bine de neamuri și de necunoscuți, „apoi biciuit − iar la final amendat și de poliție”, năprasnica Veturia Goga și castelul de la Ciucea, „thailandezul” clujean, Mihai Cheptea, promotor al vindecării reconective, cel care a ieșit din trup și a călătorit în spațiu, blagoslovit de Nichita Stănescu cu un poem, profesorul clujean Liviu Rus, „Yeti” de România, Mihai Racu, pictorul Viorel Nimigeanu, Victor, artistul plastic clujean, Virginia Trifu, patroana unei firme de pompe funebre etc. Rampa de lansare a inefabilului este OZN ul din 1968, din Pădurea Baciului, de la care a început totul! În vârstă de doar 6 ani, autorul este martor, alături de mii de clujeni al staționării unui OZN deasupra Clujului, eveniment înregistrat cu claritate de către Emil Barnea într-o fotografie care va face vâlvă în epocă și, mai apoi, înscriind zona în teritoriul celor mai toride manifestări UFO-iste din țară. Nu întâmplător lecturile copilului se vor apleca în această direcție, de descoperire a inavuabilului, de decodare a semnelor, premonițiilor, presentimentelor de mai târziu, astfel încât, la maturitate, antenele de cronograf al senzaționalului se proliferează, reușind să amușine oamenii dotați cu aceleași calități, de aleși și blestemați ai destinului, de văzători ai nevăzutului: „Peste ani pasiunea a rămas în suflet, în stare latentă. A renăscut, paradoxal, abia aproape de maturitate – la circa 30 de ani − când, aflat în redacția unei televiziuni naționale de știri, am început să am de a face cu fenomene de acest gen, relatate de către cetățeni. Mă prezentam, excitat, peste tot unde oamenii îmi semnalau – prin fotografii, filme sau viu grai – OZN uri, case bântuite și alte evenimente inexplicabile. Astfel că, timp de peste două decenii, nu mi a scăpat niciun eveniment de acest gen, aflându le, cum se zice, la prima «strigare», imediat după ce s au petrecut, inclusiv în renumita Pădure a Baciului – dar și în alte locuri din preajma Clujului”. Fantomele de la Centrul „Gavroche” din cartierul Grigorescu! ne aduc istoria stranie a uneia dintre clădirile emblematice ale Clujului, în trecut, mănăstire de călugărițe, iar în prezent – locaș al copiilor instituționalizați, loc care înregistrează două crime sângeroase − a unei maici, respectiv, după mai bine de un secol, a unei asistente medicale, în care se petreceau fenomene stranii, de la uși trântite, pași auziți pe scări, la aparițiile fantomatice ale sufletelor femeilor asasinate aici. Pentru a spori credibilitatea relatărilor, dar și pentru a oferi un suport științific fenomenelor înregimentate paranormalului, Sorin Grecu va merge acolo însoțit de prof. univ. dr. Adrian Pătruț, președintele Societății Române de Parapsihologie pentru a culege mărturii de la orfelinii care ajunseseră să doarmă ziua, în vreme ce noaptea erau terifiați de zgomote stranii și stafii, precum și de la personalul stabilimentului. În finalul relatării sunt amplasate două Post Scriptum-uri ce adâncesc misterul, cea din urmă aparținătoare unuia dintre paznici care noaptea „s a trezit, la un moment dat, strâns de gât de niște degete nevăzute, întâmplare care l a determinat să se prăbușească într o cruntă depresie...” Povestirea situată în proximitate, Alt loc bântuit: sediul Școlii Populare de Arte din Cluj, fostă casă de corecție în perioada imperiului! aduce istoria unui imobil, perceput drept bântuit atât de protagonist, cât și de una dintre profesoarele angajate acolo. Institutul Regal de Corecție din perioada Imperiului Austro Ungar poartă pecetea pruncilor morți, în chinuri, între zidurile acesteia care par acum niște spiriduși puși pe șotii ce turmentează nocturn liniștea stabilimentului. Una dintre cele mai intense, intrigante și înfricoșătoare narațiuni este Sub zodia lui Anunnaki. Dotat cu evidente tentacule extrasenzoriale, de captare și decriptare a paranormalului, în data de 24 iunie 2013, autorul vede în Noaptea de Sânziene, perioadă fertilă a propagării miraculosului, o făptură spectaculară, decupată parcă dintr-un film suprarealist: „Brusc, pe trotuarul din dreptul bisericii, în sensul meu de mers, am văzut sprijinită de stâlp o ființă ciudată, cu un cap enorm, cioc de vultur și un penaj sub formă de claie de fân. Stătea ghemuită. Fața ei aducea izbitor cu o mască grotescă, maramureșeană.” Condeierul este urmărit de strania arătare, care nu-l doboară, doar îi rânjește sardonic și va afla apoi, de la Marius Moga, tămăduitorul și parapsihologul din Alba Iulia, că vietatea este „Anunnaki cel mai teribil reptilian din constelația Orion, creatorul pământenilor în perioada asiro babiloni¬ană!” Întâlnirea marchează amplificarea întâmplărilor paranormale din viața jurnalistului, angrenând, firesc, cunoașterea unor persoane aflate, și ele, sub semnul extrasenzorialului, cum e cazul lui George Vințan, traducătorul Tăblițelor de la Tărtăria, care, în expedițiile sale geologice din Irak a descoperit numeroase „relicve inscripționate care i consemnau prezența”. „Vizitele” din trecut făcute profesorului Moșoigo rememorează câteva întâmplări încredințate, în proximitatea morții, ale medicului legist și fost director al Institutului de Medicină Legală Cluj, posesor al unui inel dat de Ștefan Báthory, străbunului său, celebru pentru aportul dat în 1972, în cazul morții pictoriței Lucia Piso, „văduva sculptorului Romul Ladea, dar și – în calitate de expert psihiatric − a crimelor comise de Romulus Vereș, temutul criminal în serie, poreclit «Omul cu Ciocanul»”. Acesta mărturisește un episod antedecembrist, temerar, când, în pofida terorii, îi eliberează dizidentei Doina Cornea certificatul medico-legal care atestă cele șaptespre¬zece leziuni căpătate „de la cei ce o «păzeau» la domiciliu”. Întâmplările extraordinare se proliferează alert, aspect anticipat de titlurile narațiunilor: Salvat de o sferă de lumină, în timpul tentativei de sinucidere! A urmat o iubire incredibilă!, Apariții OZN, ființe reptiliene, omul fără cap, omul lup, combustie internă spontană!, OZN uri pe cerul comunei Chiochiș – Bistrița Năsăud. Satul, ridicat pe o veche așezare neolitică, Întâmplare șocantă: un diavol a țâșnit în fața mea... Direct din cafetieră! Ultimele narațiuni sunt puternic spiritualizate, aspect datorat, fără îndoială soției, Mirela Duma, dragostea din tinerețe re-descoperită acum, „femeie de o mare religiozitate și tobă de carte în domeniul biblic”, prezență angelică și scriitoare de vocație, apreciată pentru Haiku-urile sale și în Japonia. Franchețea zicerii conferă savoare tomului, iar Sorin Grecu nu cosmetizează realitatea chiar când este vorba despre episoade mai rușinoase, ilare chiar, de devoalare a unor intimități pe care majoritatea le-ar camufla din istoria personală. Sinceritatea nefardată a condeierului se degajă din toate reacțiile sale, înregistrând cu acuratețe uimire, groază, idolatrie, revelație, furie, frustrare, erotism precar, fantasme, viziuni, confirmări, contestări și multe repudieri. Suntem convinși că volumul Paranormal. Cluj/ Transilvania se va impune curând celor care știu să vadă, primind, chiar înainte de lansarea acestuia, la Baia Mare, Premiul Național „Vasile Ienea” pentru publicistica de avangardă.

Autor: DANIELA SITAR-TĂUT ANETA FĂZĂCAȘ ANDREEA LAURENȚIU (COORDONATORI)
Titlu: SCRIITORI DIN NORD = ÉCRIVAINS DU NORD = WRITERS OF THE NORTH
Gen: TRADUCERE
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 186
Dimensiuni: 17x24 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94948-3-7
Preț: 30.00 Ron ➺                                  …⇅…

Proiectul nostru traductologic a vizat stimularea creativității și a dorinței de afirmare a copiilor și a tinerilor, pregătindu-i pentru o viață 11cu noi și multiple provocări, reflectate în numărul mare de scriitori selecționați, diversitatea stilistică a acestora, dar și dezvoltarea abilităților de comunicare multilingvistice, ca elemente constitutive ale personalității tânărului european contemporan, prin provocarea tinerilor de a cunoaște literatura locală, dar și de a o reflecta în limbi de circulație internațională. Dacă progresia lingvistică este un proces relativ ușor de proiectat și realizat, cea culturală constituie o piatră de încercare pentru profesor, deoarece implică atât componenta cognitivă, cât și pe cea afectivă, având un caracter ciclic, în trepte, competențele asimilate anterior fiind supuse unei deconstrucții și reconstrucţii permanente sub influența noilor cunoștințe. Cel mai dificil proces a fost cel al traducerilor lirice, decodarea corectă – sperăm noi, a sensului pe care autorul a dorit să-l transmită, dificilă pentru elevii ciclului liceal. Nivelul lor de competențe lingvistice poate ajunge la C1, ca limbă străină principală și B1-B2, ca limbă străină secundară. La nivel intra-textual, consultarea dicționarelor a dus la o utilizare inadecvată a anumitor termeni, deoarece elevii s-au mărginit uneori la preluarea sensului prim, abia după o primă corectură structurile problematice fiind prelucrate în funcție de context, limbaj, nivel de limbă. Prezența unor fraze specifice limbii române, preluarea „după ureche” a calculilor lingvistici s-au dovedit pietre de încercare pentru tinerii interpreți. Tentativele de a apela la Google translate au condus la barbarii semantice, deoarece acesta este un instrument care poate traduce eficient doar cuvinte disparate sau fragmente de propoziție. Proiectul traductologic Scriitori maramureşeni a fost demarat în anul 2020 dar, din motive pandemice, am sistat temporar concretizarea lui editorială. Tălmăcirile în limba franceză au fost coordonate de doamnele Aneta Făzăcaș, cea care m-a ajutat, de fiecare dată să definitivez și șlefuiesc à la française năstrușnicele mele inițiative, Paula Oros și subsemnata, în vreme ce limba engleză a beneficiat de suportul doamnelor Doina Czibere, care ne-a oferit o pertinentă transpunere a prozei regretatului Augustin Buzura, Andreea Laurențiu și Selena Acqui, care ne-a asigurat și tălmăcirea prefeței. În ultimii ani am găzduit numeroase manifestări, care să înlesnească apropierea tinerilor de condeierii locali, dintre care mulți s-au impus în circuitul național sau chiar internațional, ca voci lirice sau epice inegalabile, într-un duet traductologic care s-a dorit a fi un liant între generații, dar și o promovare a literaturii maramureșene. 12Din păcate, doi dintre locatarii acestui tom au plecat dintre noi. Este cazul rafinatului echinoxist George Achim și a profundei Ioana Ileana Ștețco. Ne-au fost alături în acest voiaj temerar: Alexa Gavril Bâle, Gheorghe Mihai Bârlea, Florica Bud, Elena Cărăușan, Betty Kirchmajer- Donca, Rodica Dragomir, Ștefan Jurcă, Vasile Morar, Vasile Muste, Gheorghe Pârja, Nicolae Scheianu, Echim Vancea și parodistul Lucian Perța. Dintre prozatori, am reușit să-i includem în volumul nostru doar pe acad. Augustin Buzura, Ioan Groșan și Marian Ilea. Această apariție editorial nu ar fi fost posibilă fără generosul sprijin al doamnei Dana Buzura-Gagniuc, manager al Revistei de cultură „Nord Literar”, promotor infatigabil al tinerilor, drept pentru care îi adresăm și aici calde mulțumiri. O ultimă precizare: am selecționat, pentru demersul nostru, doar membri ai Uniunii Scriitorilor din România, pentru a impune un oarecare criteriu valoric, în vreme ce alegerea autorilor și textele prezente în el a aparținut traducătorilor. Daniela Sitar-Tăut

Autor: DANIEL BOZGA
Titlu: APE FURATE
Gen: POEZIE
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 602
Dimensiuni: 17x24 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-95775-0-9
Preț: 70.00 Ron ➺                                  …⇅…

Rareori întâlnim o îmbinare, în aceiaşi persoană, între un artist plastic şi un poet. Este cazul, însă, al lui Daniel Bozga, scriitor cu alură adolescentină, căruia-ţi vine să-i ceri cartea de identitate într-un pub, neconsiderându-l ajuns încă la vârsta majoratului legal. Constituţia angelică, efebică, pare doar un camuflaj care protejează o interioritate profundă, turmentată de angoase seismice a unui sine ce nu-şi pare a găsi locul printre semeni. El pare a fi (re)descoperit un teritoriu liric ce-i vine ca o mănuşă: cel al poeţilor maudits. Deşi se declară congener lui Bacovia, prin atitudinea reclusivă în faţa lumii, fascinaţia vidului şi a thanaticului, acesta nu împărtăşeşte economia lexicală a predecesorului, exprimându-se fecund, prin valuri torentice de vocabule care-i traduc patmosul sufletesc. Sensibilitatea de extracţie paşoptistă este dublată de o vădită atracţie pentru radiografia interiorităţii, într-o tentativă de redobândire a normalităţii. Perioada în care a fost creat prezentul tom, Ape furate este amplasată între anii 2019 – 2023. Cartea este compartimentată în trei secțiuni. Cea dintâi – definită Trecut (156 de poeme), cea secundă – Prezent (92 de poeme) și cea din urmă – Viitor (142 de poeme). Temele majore ale acestuia sunt, potrivit mărturiei auctoriale: Alienarea, iubirea, Muza, aproprierea temporalității, într-un liant ce reunește cele trei subdiviziuni, trecutul, prezentul și viitorul, toate reflectate printr-un canal cu iz de literatură de anticipație, denumit „extragerea amintirilor“. La fel ca și volumele precedente și acesta este dedicat Ștefaniei, inepuizabil rezervor germinativ, iubită superlativă, muză reverberantă, analgezic ființial și epicentru biotic al condeierului. Elementul novator al cărții „constă în povestea spusă din perspectiva amintirilor și a personajelor multiple ce recreează propria lor realitate, apoi capacitatea lor de a accesa și extrage amintirile, precum și de a interveni în interiorul lor, pentru a aduce o schimbare în relația cu trecutul, deschizând astfel perspective noi către viitor.“ (Daniel Bozga)Textul cu care demarează secțiunea primă, Trecutul, mizează pe dubla accepțiune a lexemului Palingeneză. În filozofia idealistă acesta desemnează o renaștere după o moarte reală sau aparentă, în vreme ce biologia îi conferă un sens adiacent, acela al apariției în procesul dezvoltării unor indivizi a unor caractere deja dispărute pentru grupa din care aceștia fac parte: „Ele nu dispar niciodată – nu avem cum să le schimbăm, doar învățăm din ele“. Ființa este atrasă fantast înspre un trecut asezonat cu ingrediente hedoniste, degradante, care o târăsc în bolgii angoasante din care doar Ea, zeița absolută, îl poate sustrage. Există o îngemănare între păcat, durere și plăcere, aspect redat prin structuri oximoronice de tipul: „Dulce-i Durerea, a mea durere...“. Gândurile erodează ca un vierme fantast ființa dilematică ce nu-și poate asuma starea de beatitudine decât sporadic, atârnând între stări contradictorii, observând mediul pentru a putea facilita tranziția dintre trecut spre prezent. Rezervorul rememorării se cere înlocuit cu „amintiri din prezent.“ Apele furate sunt receptacolul permisiv, o cutie a Pandorei care lasă să se propage durerea și păcatul. Tentațiile apocaliptice conduc discursul liric înspre aserțiuni gnomice. Uitarea, dat inexorabil al umanității, este percepută ca prima treaptă a extincției. Poetul se întrupează într-un prototip umanoid, Omul Mulțimii, care-și lasă seva sangvină în „marea ierbii“. Sinele se multiplică abracadabrant, într-un halou proliferant: „Nu văd decât zeci de versiuni ale mele înspre o singură mască ce răsucește chipuri precum foile inefabile de cer...“

Autor: LUCIAN PERȚA
Titlu: CU BUSOLA PRIN BIBLIOTECĂ
Gen: PARODII
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 299
Dimensiuni: 17x24 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94948-4-4
Preț: 35.00 Ron ➺                                  …⇅…

„Unii poeți cântă natura, alții − manierele elegante, unii cântă dreptatea, libertatea, sunt utopici, sceptici sau optimiști. Numai Lucian Perța le descântă pe toate. Dacă-i dai un ghem de mătase, el îl desface și face un ghem de lână, îl toarce pe fus și țese un covor, asemeni celui din Botiza, în care cătanele nu se țin de mână, ci au după ureche un creion chimic, cu care scriu răvașe din armata din amintire. Câte un oștean mai visător compune scrisori în versuri, de dor și de dragoste despărțită. Numai unul, cu mustață șăgalnică, bate cuie de purpură în zidul tandru al sentimentelor noastre. Fusul toarce ca o pisică sălbatică firul de lână din cuvintele limbii române. Cum vine de sus, așa merge pe fus. Lucian Perța, acolo la Vișeu de Sus, și-a construit Marele Imperiu al Parodiei, asupra căruia domnește pe deplin. Și asta n-o spun numai eu, ci au spus-o răspicat, prin vremuri, Laurențiu Ulici, Gheorghe Grigurcu sau Mircea Martin. Da, am fost de față când Laurențiu l-a definit ca un mare parodist al literaturii române contemporane. Altruiștii spun că este cel mai mare. Pe masa din preajma tronului parodic, când a făurit această antologie, au stat poeți care, lună de lună, au luminat o pagină de poezie. În fața parodistului, toți sunt egali, ca în fața Judecății de Apoi. Între poezia originală și replica parodică a lui Lucian Perța este o căsnicie fără divorț, o tandrețe din care câștigă parodia. Lucian a schimbat și definiția parodiei. Deși cuvântul vine de la grecii cei antici, el i-a dat libertatea de a fi în rând cu noi, cei care mai punem și piper în mierea de albine. Dar cu Lucian Perța nu-mi pun mintea, deoarece știu că are o putere cu mai multe capcane. Pe care nu le pricep. Ondularea lui cu poemele confraților este o formă de a primeni noi teritorii lirice. Cum spuneam, unora ni se pare parodia o poezie întoarsă pe dos, dar și un fel de prelungire a înțelesurilor râvnite de autorii poemelor. Până la bardul de la Vișeu de Sus, parodia era risipită prin ungherele literaturii. Era un simplu zâmbet în prier. Lucian a intuit la vreme că lumea unui poem este mai reală decât convenția acestei vieți, văzută prin simboluri. El a inventat logodna poemului cu parodia, care nu se nuntesc, dar fiecare exercițiu liric este un banchet al spiritului. În anii tinereții noastre semăna cu noi. Apoi, am plecat prin lume să ne căutăm norocul. Când l-am reîntâlnit, Lucian purta un elegant costum de parodist, făcut de marii croitori ai culturii clujene. Purta și o pălărie solemnă, care niciodată nu-i zbura de pe cap. Cu acea pălărie de mușchetar vișeuan a intrat pe poarta literaturii române. Lucian Perța a cucerit orașe cu reviste literare de prestigiu național. Dar regatul lui este în Maramureș, de unde arată Nordul parodiei românești. Portretul lui este în mișcare, se adaptează după mode poetice și timp, cu un altruist Olimp. Este un parodist pe viață și pe operă, care nu supără pe nimeni, ci, din contră, unora le face un mare bine. Le ridică prestigiul poeziei, le asigură locul râvnit cu armele lucitoare ale parodiei. Că pentru Lucian, parodia este o armă duioasă, cum pentru Conu Alecu Paleologu era politețea. Da, politețea ca armă. Confratele și prietenul Ioan Moldovan scria: „Lucian Perța camuflează în sine un cititor – firește și un poet – împătimit de poezie, un erudit al tehnicilor prin care ea, poezia, atât de refractară în a-și devoala misterul, este supusă. Jongleria parodică este, în fond, o formă mascată a melancoliei.” Tenacitatea de a fi prezent, lună de lună, în paginile revistei de cultură „Nord Literar”, cu parodii după nume de rezonanță ale poeziei românești contemporane, m-a făcut să cred că Lucian Perța indică Nordul acestui gen, care l-a făcut celebru. Așa s-a născut această antologie, care marchează două decenii de la ieșirea în lume a primei reviste de cultură din istoria Maramureșului. În acest moment aniversar nu-i uităm pe fondatorii ei, colaboratorii care au susținut prestigiul ei prin valoarea textelor. Așa că îi mulțumim și lui Lucian Perța.“ Gheorghe PÂRJA