Autor: CAMIL PETRESCU
Titlu: AICI SE REPARă IEFTIN ROATA NOROCULUI : TEXTUL INTEGRAL
Gen: TEATRU
Colecția CAMIL PETRESCU
Pagini: 193
Dimensiuni: 17x24 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-95775-6-1
Preț: 40.00 Ron ➺                                  …⇅…

În septembrie 1956, cu șapte luni înainte de moarte, Camil Petrescu făcea un inventar al lucrărilor literare pe care, datorită bolii, era posibil să le lase în manuscris: „…În ceasul acesta al unei sănătăți falimentare, prin abuz de muncă și din alunecare peste timp, mă găsesc dator cu volumul al treilea din Un om între oameni, cu pregătirea pentru tipar a poemului eroi-comic Papuciada, de asemenea cu pregătirea pentru tipar a pieselor Caragiale și Aici se repară ieftin roata norocului, toate de neocolit, care nu pot fi lăsate în drum…” Temerile sale aveau să se dovedească întemeiate. După moartea sa, survenită la 13 mai 1957, Caragiale în vremea lui primește „bunul de tipar” în octombrie 1957; volumul al III-lea din Un om între oameni primește și el bun de tipar în decembrie. Papuciada va trebui însă să mai aștepte (până în iulie 1966). Legenda spune că întârzierea s-ar fi datorat personajului Urs din epopee, existând teama că s-ar fi putut să fie identificat drept o aluzie la ursul rusesc. Dar Aici se repară ieftin roata norocului va avea soarta cea mai ingrată. După o încercare de tipărire, fragmentară (câteva scene din actul al II-lea) în Luceafărul, în august 1959, două acte se vor publica în revista Teatrul, în august 1960. De atunci, deci exact șase decenii, tăcerea, ca să nu spun uitarea, s-a așternut asupra acestei lucrări. Nota redacției revistei Teatrul, ce însoțește cele două acte, are un caracter confuz aruncând un val de incertitudine asupra acestei piese atât de nenorocoase. Câteva afirmații, făcute fără simțul responsabilității în precizări, ar putea crea impresia că ne aflăm în fața unei lucrări incomplete: – „în această ultimă, nedefinitivată piesă…” – „din păcate, Camil Petrescu nu și-a putut realiza piesa până la capăt…”, se afirmă acolo. Dar, tot în cursul acelei note se spune că: „piesa se numea în versiuni anterioare…” și că scurtul fragment, tipărit în facsimil, provenind din actul trei din „versiunea 1957”, era un „fragment care nu se găsește, de altfel, în nici una din versiunile complete ale piesei”. Avem deci de-a face, până la urmă, cu o piesă completă. Nici nu s-ar fi putut astfel, de vreme ce Camil Petrescu scrisese mai multe „versiuni anterioare”, ale acestei piese buclucașe „la care lucra de câțiva ani”. Vorbind despre soarta urmelor materiale rămase de la el, doamna Florica Ichim –– poate scria: „…Din zecile de mii de cărți n-a mai rămas nimic, s-au spulberat în șapte zări, în deceniile ce-au trecut de atunci. S-au vândut, s-au furat, s-au donat. Și casa a fost vândută, așa că nici măcar un colț memorabil nu se poate încropi, în afara celui modest de la Muzeul Literaturii.” Această afirmație poate fi extrapolată și în ce privește manuscrisele. Puținătatea filelor rămase și care sunt adăpostite de fondurile publice e absolut uimitoare. Nici unul dintre manuscrisele marilor lucrări nu se găsește în vreo bibliotecă publică sau muzeu. Când în urmă cu trei ani am luat inițiativa tipăririi în editura ACTAEON BOOKS , sub formă de volum, a celor două acte care au supraviețuit în revista Teatrul editorul tomului, Alexandru Buican, scria: „Iar în cazul piesei Aici se repară ieftin roata norocului, din câteva versiuni, nu se mai găsește nici una!” Temeiul acelei ediții era dublu. Tot în acel scurt text introductiv îngrijitorul ediției afirma: „Din acest motiv, pe lângă readucerea în spațiul culturii române a acestui proiect camilpetrerscian (atât cât a mai rămas din el), ediția de față se vrea și un apel adresat unei eventuale persoane particulare care se întâmplă să aibă vreuna dintre variantele complete ale piesei, de a o reda culturii române. Nu credem că francezii ar fi lăsat să treacă mai bine de jumătate de secol fără să valorifice o piesă rămasă în manuscris de la Racine, de pildă. Însă, în cadrul culturii române, totul e posibil, ba, mai mult, asemenea catastrofe sunt de așteptat, ele fiind un lucru firesc, organic chiar.” Și iată că această chemare a adus roade. Cu exact un deceniu înainte de a se stinge, scriitorul declarase emfatic, într-un interviu: „Consider lichidată cariera mea literară” . Și se ținuse de cuvânt. Să nu ne lăsăm înșelați de producția de după 1944. Proiectele Bălcescu (teatru, proză, scenariu cinematografic) și Caragiale erau menite doar a justifica o existență socială la suprafață. Era filozoful cel care se ascundea în spatele unor evocări istorice, în vreme ce lucra la Doctrina substanței, ce nu mai putea să vadă lumina tiparului în noile condiții politice. Și totuși, în Nuvele, ce însumează texte excepționale dar care, datorită „cruzimii” lor dureroase, sunt greu de digerat de o psihologie neaoșă mai mult de farsă, și-a continuat explorarea acelei drame morale naționale pe care o investigase în marile sale lucrări din deceniile doi și trei. Și tot acolo, poate neașteptat, în textul „Un episod…”, a revenit în actualitate (actualitatea sa), aducându-și personajele, chiar dacă numai indirect – în acest caz, pe Ștefan Gheorghidiu – în zilele bombardamentelor din august 1944. Apoi, abordarea aceleiași epoci într-o lucrare de proporții, cum e piesa Aici se repară ieftin roata norocului, înseamnă cu adevărat revenirea lui la literatură. Piesa nu e mai puțin „crudă” în investigarea psihologiei precare și triviale a „burgheziei românești” care, în mediul ei de pauperitate morală, încerca să se „adapteze” realităților. Din diferite motive, ea este una dintre cele mai interesante ale lui Camil Petrescu, datorită tematicii ei și datorită epocii în care a fost scrisă. Într-o notă autobiografică, scriitorul afirmă că piesa i-ar fi fost comandată: „7 piese nejucate niciodată. Darea afară din teatru. Două comandate, acum în manuscris (Roata norocului, Caragiale). Ultima oară jucat în 1949…” Refugiul său în trecutul neutru să fi trezit vreo suspiciune de „evaziune”, de refuz, mascat, de „adeziune?” Textul de față reproduce în cazul primelor două acte, pe cel din revista Teatrul, care a beneficiat de dezvoltări ale autorului. Fără să se deosebească radical de cel din dactilogramă, este în anume privințe mai recent și poate fi considerat deci text de bază. L-am folosit și noi ca atare. În ce privește actul trei, acesta este cu adevărat inedit și apare aici pentru prima dată. Integrarea lui în cadrul lucrării a ridicat însă anumite probleme, acestea mai curând de ordin tehnic. În unele locuri dactilograma aflată în posesia noastră este atât de decolorată, încât a luat un efort deosebit să fie descifrată. Pe dactilogramă scriitorul a făcut modificări autografe. Ele constau în scurte întregiri de replici, iar în câteva locuri în anularea câte un unei jumătăți de coală, ori chiar a unei coli întregi. Dar el a mai adăugat și câteva pagini întregitoare. Cine cunoaște caligrafia lui Camil Petrescu știe cât de greu este să fie descifrată. De asemenea, trimiterile care indicau locul unde textul nou trebuia să fie integrat au ridicat destule probleme, și a cerut multă încordare ca să se descifreze intenția autorului. Am respectat aceste intervenții cu scupulozitate, evident. Într-un caz însă, scriitorul, anulând doar jumătate din text, a lăsat cealaltă jumătate fără suport, ea devenind neinteligibilă în ansamblu. Am fost deci nevoiți să reintegrăm acele câteva replici hașurate, fără de care continuitatea textului n-ar mai fi fost asigurată. Câteva cuvinte, cu tot efortul nostru de a prelucra fotografic dactilograma pentru a le scoate în relief, a fost imposibil să fie recuperate. Sunt nu mai mult de două sau trei lecțiuni aproximative. Și în textul apărut în revista Teatrul, și în cel din dactilogramă, numerotarea tablourilor și scenelor nu e întotdeauna logică. Am îndreptat această carență, căci e evident că autorul ar fi făcut-o el însuși la corectura finală. De asemenea, în lista personajelor, așa cum a apărut ea în revista Teatrul, figurau și nume care nu apăreau pe parcursul celor două acte şi am presupus inițial că ele s-ar fi găsit în actul al III-lea. Așa a și fost. Totodată, unele personaje, care apăreau în cuprinsul celor două acte, nu erau trecute în listă. Dar chiar și în dactilogramă lista nu e întregită. Noi am făcut deci și această muncă de unificare. Pentru că scriitorul a ales să le înșire în lista de PERSOANE „în ordinea intrării în scenă”, am păstrat și noi această ordine, dar am făcut-o cu rigurozitate. În menționarea personajelor în numerotarea – în „capul” – scenelor, am respectat același criteriu, cu adevărată pedanterie. În privința titlului piesei, Camil Petrescu a folosit doar o dată pe cel, mai concis, de Roata norocului, în rest menționându-l pe cel mai lung, Aici de repară ieftin roata norocului. Acesta ar fi și fost mai în ton cu titlurile alese de scriitor în acea perioadă de revenire la teatru, din deceniul anterior: Iată femeia pe care o iubesc; Profesor doctor Omu vindecă de dragoste. În postfața volumului Versuri, scrisă cu doar câteva luni înainte de moarte, el numește de asemenea piesa cu titlul cel lung. Versiunea mai dezvoltată, dar rămasă numai la nivelul primelor două acte, se pare că purta și ea acest titlu, căci așa apare și în revistă. Am optat deci pentru el. Cum o lucrare literară este o colaborare între un suport, care e cartea însăși în materialitatea ei de hârtie, adică baza, și gândul autorului, care ar fi suprastructura, am dat o atenție deosebită aspectului grafic, intenționând să facem un lucru definitiv. Am ales astfel ca grafica volumului să corespundă aceleia folosite de scriitor în cadrul ediției în trei volume – „legendară”, putem să-i spunem – apărută în editura FUNDAȚIEI REGALE PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ, în anii 1946 și 1947. S-ar putea ca descoperirea unei alte surse în care să existe această piesă, adică a altei dactilograme, să modifice în anumite detalii ediția noastră. Cu atât mai bine pentru cultura și conștiința românească. Până atunci – dacă se va întâmpla acest lucru – noi oferim versiunea, cu multă grijă lucrată, „definitivă”, a acestei celei de a douăsprezecea piese a lui Camil Petrescu. Știind cât de mult lumea în care am ajuns să trăim este pusă pe toate bănuielile, am găsit de cuviință să inserăm un număr de pagini „în afara textului” care să reproducă imagini fotografiate din actul trei, așa cum apare el în dactilograma care a stat la baza ediției. Se scria în scurta notă introductivă a primei ediții: „Dar, o analiză a poziției scriitorului față de evenimentele din 1944 nu poate fi făcută în absența actului III, final, al piesei. Numai descoperirea lui, și reintegrarea întregii lucrări «sistemului» camilpetrescian, poate da o imagine exactă a ceea ce s-a numit «colaboraționismul» lui cu noul regim în acel «deceniu obsedant»” . Iată că această condiție s-a îndeplinit prin tipărirea textului integrat al piesei. Cu aceste precizări putem acum oferi, după aproximativ șaptezeci de ani de la elaborare, în întregimea lui, acest proiect camilpetrescian, numit Aici se repară ieftin roata norocului. Am mai putea adăuga și că noi considerăm că s-ar putea ca să vie o vreme, mult mai norocoasă pentru condiția intelectuală a omului decât cea de azi, în care scriitorul nostru să fie recunoscut, nici mai mult, nici mai puțin, drept cel mai mare scriitor european interbelic. Românul, atât de neîncrezător în el și în ai lui, și atât de timorat în fața „străinătății”, se va speria de această afirmație. Dar asta e deja o discuție care-și are locul în alt context. Însă gândul acesta a dat intreprinderii noastre și o conștiință a urgenței, astăzi când din nou asupra Europei se îngrămădesc nori de război – război care ar putea anula, în mod fără precedent, o imensă parte de cultură europeană acumulată în decurs de mai bine de două milenii. ALEXANDRU BUICAN