Autor: NICOLAE SUCIU
Titlu: REALITATEA ILUZIEI
Gen: FICTIUNE
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 222
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
9786069577547
Preț: 60.00 Ron ➺                                  …⇅…

Cel mai recent volum de proze scurte, Realitatea iluziei, mizează, încă din titlu, pe jocul subtil al balansului între Realia și Utopia, astfel încât granițele celor două universuri se întrepătrund, într-o horă dansantă, un joc al ielelor/ ideilor și aparențelor, din care nu poți ieși decât deconcertat. Contemporanitatea pare atât de abracadabrantă și ieșită din țâțâni, încât ficționalul se transformă o normalitate locuibilă. Pliată realului, literatura oscilează între mitizare și demitizare, iar inițierea, simbolizarea și dragostea se transformă în translatori și mărci delimitative ale vârstelor biologice ale individului. Prozele fantastice din antologia lui Nicolae Suciu au o tematică diversă, recrutând situații și întâmplări situate în proximitatea ezotericului, misticului, mitului, visului, reveriei, halucinației, iluziei, utopiei, misterului, straniului, cu accente postmoderne în uzitarea tehnicii palimpsestului, dar și cu o devoalare a indicibilului, într-un registru ironic, sarcastic câteodată, cu un limbaj care se învesmântează când în neologic, când în colocvial sau argotic. Spaima, angoasa, teroarea nu lipsesc din edificiul său scriptural, cimentând taxonomii înrădăcinate ale genului. Textul secund, Greața aduce involuntar, încă din titlu, sugestia celebrului roman sartrian. Narațiunea debutează ex abrupto, incitând curiozitatea lectorului, prin recursul la spectacular: „De la a mărturisi că într-o dimineață, mergând la baie, ai constatat că organul bărbătesc ți se transformase peste noapte într-un gogoșar și până la a crede așa ceva mi se părea că ar fi o distanță ca de la pământ la lună.” Povestea năstrușnică a organului viril buclucaș este realizată prin inserție, protagonist al întâmplării fiind un fost camarad de armată, care-i încredințează, telefonic, relatarea spectaculară. Remarcăm o vocație a scrisului la mai multe personaje, iar Costel, prietenul cel omenos și credibil, deși înmânează prietenului scriptor subiectul, speră ca, „prinsă în pasta ficțiunii, întâmplarea cu transformarea sexului în gogoșar, ar putea deveni nemuritoare, chiar dacă el, cel în cauză, care și așa n-avea cum să mai scape de acest handicap, va rămâne pe mai departe un om nefericit.” Protagonistul asistă la o metamorfozare particularizantă a ambientalului, un univers monocord, redus la o imensă gogoșăreală. Obiectele din jur capătă toate, prin ochii lui, această textură legumicolă, antieroul trăind drama și jena consortului care nu-și mai poate îndeplini atribuțiile matrimoniale. Eschivele și fandările în fața nevestei, dornică de cine romantice și acuplări imediate se derulează într-un registru ironic-amar, caricatural și fantast, tribulațiile vătămatului de sex ducând la scenarii escapiste ce urmăresc debarasarea de corvezile erotice. Dacă soția pare versată în a sista efuziunile virile ale soțului, prin prohibiții condiționate de nevaccinarea anticovidească, Costel nu poate să o sancționeze, cu atât mai mult cu cât libidoul lui e în derivă, iar atingerea trupului femeii îl lasă frigid. Carnația acesteia i îi pare congruentă cu cea a unui gogoșar. Plină de obidă, nevasta îl cercetează și constată, cu surprindere, că organul bărbătesc se află în parametrii normali, neschimbați, ceea ce o conduce la concluzia că problema lui e de factură psihiatrică. Transformarea kafkiană se petrece doar în mintea povestitorului, care traduce, prin recursul la semeața legumă, uniformitatea lumii, a vieții ce sunt aduse toate la acest numitor comun. Finalul, deschis, inoculează sugestia unei contaminări, gogoșerești, par procuration, și asupra condeierului-cronicar. Realitatea iluziei, narațiunea care dă numele volumului, se petrece tot în perioada pandemiei când, interlopii, profitând de obligativitatea purtării măștii lansează o nouă modă, aceea a eliberării certificatelor de deces încă din timpul vieții. Mult mediatizate trișeriile de acest gen profesate în Grecia și Italia, prin pensii acordate de ani buni morților nu pot lăsa România imună, nealiniată la acest nou maraton al șarlataniei. Domnișoara Crina, nou-angajata biroului de stare civilă, îmbrățișează modernitatea occidentală: „Adică, acolo, în Occident, zic ei, se pot elibera certificate de deces, chiar și pentru cei care încă n-au murit, iar aici, la noi, nu se poate face așa ceva, deoarece continuăm să viețuim într-un stadiu de înapoiere crasă...” În acest context, prezența certificatelor de deces văzute în timpul vieții, eliberează de spasme și angoase pe viitorul răposat, care nu mai trebuie să trăiască cu aprehensiunea morții. Precaută, trecută prin viață, șefa biroului solicită o declarație pe proprie răspundere care să detalieze circumstanțele morții aspiranților. Crina începe să fie atrasă în această horă supranaturală, cu atât mai mult cu cât „Dincolo” interlopilor li s-au dat aceste certificate. Fata se întreabă dacă nu cumva acest dincolo reprezintă o lume extramundană, a reptilienilor, a unor Annunaki, „ființe superioare... Entități care pot oricând să devină indivizi umani sau, mă rog, animale de tot felul...” Ideea este întărită de dispariția vreme de trei zile a funcționarei, care va șopti ulterior la telefon șefei că aceștia au sosit într-adevăr, iar ea le este captivă. În fața biroului închis se întinde o innombrabilă coadă a pretendenților de certificate mortuare. Sufletul omului (anima homini) și cel al lumii (anima mundi) prin intermediul creației artistice, la fel ca operele literare, fac parte dintr-o familie comună, un laborator germinativ congruent, ce are menirea de a observa o epocă. Privite ca un liant reverberativ, ambele coagulează traseul livresc, răsfrângându-se interșanjabil, fiindcă vivificarea lumii presupune simultan și animarea individului, iar cinetica celui din urmă se repercutează asupra ambientalului. Omul postmodern, dar și supraomul nietzschean este sfâșiat între noesis și dianoia, între cunoașterea intuitivă, suprarațională, ezoterică și cea discursivă, sapiențială, științifică. Prin analogie cu cele două concepte universul imagologic, definitoriu pentru fantastic, reunește contrariile, ficționalul și realul, nuanțând, maniheic, suculența contrastelor: „om și supraom, noesis și dianoia, anima mundi și anima homini, esotericul și știința, vechiul și noul, miticul și realul etc.” Imaginarul devine o interfață a acestui inconștient cultural situat median, între dubletele menționate, o incursiune în subteranele sinelui, ce antrenează descoperirea alterității. Nicolae Suciu se transformă, în acest context, într-un hermeneut avizat, un analist obiectiv al trecutului, dar și al contemporaneității, un căutător al originilor celor două suflete, sinele și lumea, care nu pot fi privite decât într-un cadru sociocultural mai vast. Fantasticul dejoacă legile firești ale cauzalitatății, temporalitatea, contingențele vieții, gnomicul și științificul deopotrivă, fiind consangvin, mai degrabă, cu sacrul, cu magia sau cu miticul. Respinge credibilul, verosimilul, dând frâu liber rupturii planurilor existenței. Universul fantast se conduce după legi proprii, cu inextricabilă logică particulară și organizare, abstrase ambele normalității constrictoare. Prozatorul dirijează, ca un păpușar, cu măiestrie, pârghiile fantasticului, într-un edificiu textual care necesită un lector avizat, degustător al miturilor, ezotericului și cunoscător al comparatismului. Narațiunile acestuia conțin un bagaj cultural interdisciplinar, îndosariind autoimagini și heteroimagini, texte imagotipice, percepute ca un embrion germinativ pentru cele personale, în care imaginea are un rol secundar, iar accentul este pus asupra dinamicii, articulării și proliferării acestora în interiorul ficționalului. Deseori, autorul face trimitere la modele livrești sau imagini plastice, invitând cititorul la o lectură duală: textul de bază, ca prim pas al receptării și infratextul, cel de adâncime, încărcat de simboluri și sensuri. Daniela Sitar-Tăut, noiembrie 2024

Autor: LUCIAN PERȚA
Titlu: CINCI PAȘI MICI, DE COLO-ICI
Gen: FICȚIUNE
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 54
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
9786069577585
Preț: 50.00 Ron ➺                                  …⇅…

„Cinci pași mici de colo-ici” este o carte de colorat în versuri, aparținător reputatului parodist Lucian Perța, având ilustrații de Viorica GĂINARIU-TAZLĂU! Tomul, aniversar, constituie o surpriză ,,Pentru nepoțica mea, Eva-Maria Perța, la cei 4 anișori ai ei”... Microcapitolele Arbuști, Păsări, Pomi, Gâze, Flori propun definiții ale ambientalului pentru cei mici, ludice și comprehensibile totodată. Înspre alb ne duce drumul, Alb crescut din feerie... Vei simți acum parfumul Florilor de IASOMIE.

Autor: VALERIA BILȚ
Titlu: BLESTEMAT A FI ORICARE
Gen: ROMAN
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 336
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN
Preț: 50.00 Ron ➺                                  …⇅…

Deși început cu multă vreme înaintea cărții precedente, prozatoarea trenează redactarea romanului Blestemat a fi oricare (Actaeon Books, Baia Mare, 2024) din pricina barierei afective, evenimentul traumatic în jurul căruia gravitează trama epică, și anume pierderea, mai mult decât prematură, la câteva zile după promovarea examenului de maturitate, a unicului fiu, într-un teribil accident automobilistic cauzat de prietenul vitezoman. Titlul, reluat autenticist în interiorul tomului, aparține protagonistului, întregul roman stând sub semnul fatuumului, al coincidențelor, presentimentelor, misterelor și viselor oraculare. Acesta transcrie gândul adolescentului terifiat de cuvintele din vis, pe care mama îl pune să le consemneze, totodată, semnalând că menirea lor, avertizantă, e de a-i stopa potențialele ratări. Spaima mamei ca aceste lexeme, oraculare, să nu se îndeplinească o fac să rămână cantonată într-o pietrificare abulică și să capete conștiința inamovibilității destinului: ,,De era «oricine», s-ar fi referit la un anonimat terestru, la neîmplinirea visurilor lui, la un destin social neîmplinit… Dar, «oricare» trimite la hazard, la identitatea şi egalitatea în faţa morţii. Oricare dintre noi poate fi alesul sorţii, al hazardului, al morţii… Acum știu! «Oricare»! Nu «Oricine»!” Făcând apel la jurnalul naratoarei, la caietul de amintiri al colegilor, Gânduri pentru eternitatea lui Horia și la aducerile aminte ale prietenilor apropiați, textul re-compune scurta odisee terestră a fiului, ca un omagiu cauterizant, analgezic adus memoriei acestuia. Debutul cărții este unul ex abrupto, convulsiv, alcătuit dintr-o pletoră de senzații disjunctive care par a găsi în demersul confesiv, scriptural, o oarecare cauterizare a suferinței: „Brusc, simt că se nasc cuvintele în mine și vor să se așeze pe hârtie, ca pe un liman solid al gândurilor mele. Ca pe o margine de suflet a lui Dumnezeu, să se aline durerea mea.” Drenajul rememorativ este realizat în volute, trecând ani de la o consemnare la alta, până când prozatoarea va fi gata să-și asume valorificarea scripturală a trecutului. Până atunci, elaborează în gând textul pe care nu are puterea emoțională de a-l încredința hârtiei. Scrisul devine un adjuvant al solitudinii și des-ființării sinelui, golit brutal prin pierderea atributului matern. Jurnalul prim al protagonistei este dublat de relatarea întâmplărilor propriu-zise, în cheie nostalgică uneori, încărcată de mânie, dar mereu cu mândria unei femei ieșite din magmă seniorială. Semnele fatalității sunt presărate peste tot, prin refuzul gitanei de a-i citi în palmă sau prin apariția, la 20 de ani, în apa cu lumânare a lui Nushi, cea care spunea că a găsit o posibilitate de comunicare cu spiritele, a imaginii Maicii Sfinte, prin stările superlative de angoasă sau prin aprehensiunea, în ultimele luni, a unui pericol iminent ce-l paște pe Horia. Obsesdantul avertisment, prezent și pe coperta întâi în buna transpunere plastică a lui Lucian Dobârtă, relevă o apariție miraculoasă și spectaculară, pe pajiștea râului Lighet, a unui Christ răstignit, vertical, ce-și rotește crucea și o privește cu compasiune trimițându-i un mesaj. Dimensiunea metafizică, transcedentală a părții secunde nu poate fi pătrunsă fără un bagaj minim de cunoștințe de filosofie budhistă. Și avem și aici o evidentă tehnică a palimpsestului, care obligă cititorul la lecturi adiacente, ale textului-mumă, necesare surprinderii chintesenței acestei secțiuni. Nici prin acest aspect romanul nu este unul comod, ci angrenează paliere de receptare multiple. Romanul are și note spectaculare, de policier contemporan, precum cele prezente în subcapitolele Scenariu posibil sau O copilărie furată. Scenarii posibile, când avem acces, la rețeaua traficanților de droguri, succedate de răzbunări sangvine și penelări ale strategiilor de corupere a minorilor. În oglindă, față de romanul precedent, pare tratată plecarea, pentru 1 an, în America. Confruntarea cu realitatea transatlantică, serviciile de îngrijire a persoanelor vârstnice aflate sub hegemonia româncelor din Seattle sunt fixate în tușă chirurgicală, cu obiectivarea celui care nu e alterat de năstrușnicia visului american holywoodian. Tot aici are loc concilierea cu biserica, aspect întărit și de statutul de profesoară de limba română pentru copiii din diaspora de pe lângă școala penticostală de duminică. Auzind felul în care se exprimă pruncii concitadinilor, Doamna/ Lady nu poate să nu exclame: „N-am mai pomenit o limbă atât de barbară ca româneasca americănită!” Daniela Sitar-Tăut

Autor: CAMIL PETRESCU
Titlu: AICI SE REPARă IEFTIN ROATA NOROCULUI : TEXTUL INTEGRAL
Gen: TEATRU
Colecția CLASSICS
Pagini: 193
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
978-606-95775-1-6
Preț: 40.00 Ron ➺                                  …⇅…

În septembrie 1956, cu șapte luni înainte de moarte, Camil Petrescu făcea un inventar al lucrărilor literare pe care, datorită bolii, era posibil să le lase în manuscris: „…În ceasul acesta al unei sănătăți falimentare, prin abuz de muncă și din alunecare peste timp, mă găsesc dator cu volumul al treilea din Un om între oameni, cu pregătirea pentru tipar a poemului eroi-comic Papuciada, de asemenea cu pregătirea pentru tipar a pieselor Caragiale și Aici se repară ieftin roata norocului, toate de neocolit, care nu pot fi lăsate în drum…” Temerile sale aveau să se dovedească întemeiate. După moartea sa, survenită la 13 mai 1957, Caragiale în vremea lui primește „bunul de tipar” în octombrie 1957; volumul al III-lea din Un om între oameni primește și el bun de tipar în decembrie. Papuciada va trebui însă să mai aștepte (până în iulie 1966). Legenda spune că întârzierea s-ar fi datorat personajului Urs din epopee, existând teama că s-ar fi putut să fie identificat drept o aluzie la ursul rusesc. Dar Aici se repară ieftin roata norocului va avea soarta cea mai ingrată. După o încercare de tipărire, fragmentară (câteva scene din actul al II-lea) în Luceafărul, în august 1959, două acte se vor publica în revista Teatrul, în august 1960. De atunci, deci exact șase decenii, tăcerea, ca să nu spun uitarea, s-a așternut asupra acestei lucrări. Nota redacției revistei Teatrul, ce însoțește cele două acte, are un caracter confuz aruncând un val de incertitudine asupra acestei piese atât de nenorocoase. Câteva afirmații, făcute fără simțul responsabilității în precizări, ar putea crea impresia că ne aflăm în fața unei lucrări incomplete: – „în această ultimă, nedefinitivată piesă…” – „din păcate, Camil Petrescu nu și-a putut realiza piesa până la capăt…”, se afirmă acolo. Dar, tot în cursul acelei note se spune că: „piesa se numea în versiuni anterioare…” și că scurtul fragment, tipărit în facsimil, provenind din actul trei din „versiunea 1957”, era un „fragment care nu se găsește, de altfel, în nici una din versiunile complete ale piesei”. Avem deci de-a face, până la urmă, cu o piesă completă. Nici nu s-ar fi putut astfel, de vreme ce Camil Petrescu scrisese mai multe „versiuni anterioare”, ale acestei piese buclucașe „la care lucra de câțiva ani”. Vorbind despre soarta urmelor materiale rămase de la el, doamna Florica Ichim –– poate scria: „…Din zecile de mii de cărți n-a mai rămas nimic, s-au spulberat în șapte zări, în deceniile ce-au trecut de atunci. S-au vândut, s-au furat, s-au donat. Și casa a fost vândută, așa că nici măcar un colț memorabil nu se poate încropi, în afara celui modest de la Muzeul Literaturii.” Această afirmație poate fi extrapolată și în ce privește manuscrisele. Puținătatea filelor rămase și care sunt adăpostite de fondurile publice e absolut uimitoare. Nici unul dintre manuscrisele marilor lucrări nu se găsește în vreo bibliotecă publică sau muzeu. Când în urmă cu trei ani am luat inițiativa tipăririi în editura ACTAEON BOOKS , sub formă de volum, a celor două acte care au supraviețuit în revista Teatrul editorul tomului, Alexandru Buican, scria: „Iar în cazul piesei Aici se repară ieftin roata norocului, din câteva versiuni, nu se mai găsește nici una!” Temeiul acelei ediții era dublu. Tot în acel scurt text introductiv îngrijitorul ediției afirma: „Din acest motiv, pe lângă readucerea în spațiul culturii române a acestui proiect camilpetrerscian (atât cât a mai rămas din el), ediția de față se vrea și un apel adresat unei eventuale persoane particulare care se întâmplă să aibă vreuna dintre variantele complete ale piesei, de a o reda culturii române. Nu credem că francezii ar fi lăsat să treacă mai bine de jumătate de secol fără să valorifice o piesă rămasă în manuscris de la Racine, de pildă. Însă, în cadrul culturii române, totul e posibil, ba, mai mult, asemenea catastrofe sunt de așteptat, ele fiind un lucru firesc, organic chiar.” Și iată că această chemare a adus roade. În chiar arhiva lui Camil Petrescu (atât cât a mai rămas din ea), aflată în posesia doamnei Florica Ichim, se afla dactilograma unei versiuni integrale, iar Domnia-Sa ne-a dăruit-o cu generozitate spre publicare. Iar noi ne grăbim, la rândul nostru, s-o trecem mai departe culturii române. Cu exact un deceniu înainte de a se stinge, scriitorul declarase emfatic, într-un interviu: „Consider lichidată cariera mea literară” . Și se ținuse de cuvânt. Să nu ne lăsăm înșelați de producția de după 1944. Proiectele Bălcescu (teatru, proză, scenariu cinematografic) și Caragiale erau menite doar a justifica o existență socială la suprafață. Era filozoful cel care se ascundea în spatele unor evocări istorice, în vreme ce lucra la Doctrina substanței, ce nu mai putea să vadă lumina tiparului în noile condiții politice. Și totuși, în Nuvele, ce însumează texte excepționale dar care, datorită „cruzimii” lor dureroase, sunt greu de digerat de o psihologie neaoșă mai mult de farsă, și-a continuat explorarea acelei drame morale naționale pe care o investigase în marile sale lucrări din deceniile doi și trei. Și tot acolo, poate neașteptat, în textul „Un episod…”, a revenit în actualitate (actualitatea sa), aducându-și personajele, chiar dacă numai indirect – în acest caz, pe Ștefan Gheorghidiu – în zilele bombardamentelor din august 1944. Apoi, abordarea aceleiași epoci într-o lucrare de proporții, cum e piesa Aici se repară ieftin roata norocului, înseamnă cu adevărat revenirea lui la literatură. Piesa nu e mai puțin „crudă” în investigarea psihologiei precare și triviale a „burgheziei românești” care, în mediul ei de pauperitate morală, încerca să se „adapteze” realităților. Din diferite motive, ea este una dintre cele mai interesante ale lui Camil Petrescu, datorită tematicii ei și datorită epocii în care a fost scrisă. Într-o notă autobiografică, scriitorul afirmă că piesa i-ar fi fost comandată: „7 piese nejucate niciodată. Darea afară din teatru. Două comandate, acum în manuscris (Roata norocului, Caragiale). Ultima oară jucat în 1949…” Refugiul său în trecutul neutru să fi trezit vreo suspiciune de „evaziune”, de refuz, mascat, de „adeziune?” Textul de față reproduce în cazul primelor două acte, pe cel din revista Teatrul, care a beneficiat de dezvoltări ale autorului. Fără să se deosebească radical de cel din dactilogramă, este în anume privințe mai recent și poate fi considerat deci text de bază. L-am folosit și noi ca atare. În ce privește actul trei, acesta este cu adevărat inedit și apare aici pentru prima dată. Integrarea lui în cadrul lucrării a ridicat însă anumite probleme, acestea mai curând de ordin tehnic. În unele locuri dactilograma aflată în posesia noastră este atât de decolorată, încât a luat un efort deosebit să fie descifrată. Pe dactilogramă scriitorul a făcut modificări autografe. Ele constau în scurte întregiri de replici, iar în câteva locuri în anularea câte un unei jumătăți de coală, ori chiar a unei coli întregi. Dar el a mai adăugat și câteva pagini întregitoare. Cine cunoaște caligrafia lui Camil Petrescu știe cât de greu este să fie descifrată. De asemenea, trimiterile care indicau locul unde textul nou trebuia să fie integrat au ridicat destule probleme, și a cerut multă încordare ca să se descifreze intenția autorului. Am respectat aceste intervenții cu scupulozitate, evident. Într-un caz însă, scriitorul, anulând doar jumătate din text, a lăsat cealaltă jumătate fără suport, ea devenind neinteligibilă în ansamblu. Am fost deci nevoiți să reintegrăm acele câteva replici hașurate, fără de care continuitatea textului n-ar mai fi fost asigurată. Câteva cuvinte, cu tot efortul nostru de a prelucra fotografic dactilograma pentru a le scoate în relief, a fost imposibil să fie recuperate. Sunt nu mai mult de două sau trei lecțiuni aproximative. Și în textul apărut în revista Teatrul, și în cel din dactilogramă, numerotarea tablourilor și scenelor nu e întotdeauna logică. Am îndreptat această carență, căci e evident că autorul ar fi făcut-o el însuși la corectura finală. De asemenea, în lista personajelor, așa cum a apărut ea în revista Teatrul, figurau și nume care nu apăreau pe parcursul celor două acte şi am presupus inițial că ele s-ar fi găsit în actul al III-lea. Așa a și fost. Totodată, unele personaje, care apăreau în cuprinsul celor două acte, nu erau trecute în listă. Dar chiar și în dactilogramă lista nu e întregită. Noi am făcut deci și această muncă de unificare. Pentru că scriitorul a ales să le înșire în lista de PERSOANE „în ordinea intrării în scenă”, am păstrat și noi această ordine, dar am făcut-o cu rigurozitate. În menționarea personajelor în numerotarea – în „capul” – scenelor, am respectat același criteriu, cu adevărată pedanterie. În privința titlului piesei, Camil Petrescu a folosit doar o dată pe cel, mai concis, de Roata norocului, în rest menționându-l pe cel mai lung, Aici de repară ieftin roata norocului. Acesta ar fi și fost mai în ton cu titlurile alese de scriitor în acea perioadă de revenire la teatru, din deceniul anterior: Iată femeia pe care o iubesc; Profesor doctor Omu vindecă de dragoste. În postfața volumului Versuri, scrisă cu doar câteva luni înainte de moarte, el numește de asemenea piesa cu titlul cel lung. Versiunea mai dezvoltată, dar rămasă numai la nivelul primelor două acte, se pare că purta și ea acest titlu, căci așa apare și în revistă. Am optat deci pentru el. Cum o lucrare literară este o colaborare între un suport, care e cartea însăși în materialitatea ei de hârtie, adică baza, și gândul autorului, care ar fi suprastructura, am dat o atenție deosebită aspectului grafic, intenționând să facem un lucru definitiv. Am ales astfel ca grafica volumului să corespundă aceleia folosite de scriitor în cadrul ediției în trei volume – „legendară”, putem să-i spunem – apărută în editura FUNDAȚIEI REGALE PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ, în anii 1946 și 1947. S-ar putea ca descoperirea unei alte surse în care să existe această piesă, adică a altei dactilograme, să modifice în anumite detalii ediția noastră. Cu atât mai bine pentru cultura și conștiința românească. Până atunci – dacă se va întâmpla acest lucru – noi oferim versiunea, cu multă grijă lucrată, „definitivă”, a acestei celei de a douăsprezecea piese a lui Camil Petrescu. Știind cât de mult lumea în care am ajuns să trăim este pusă pe toate bănuielile, am găsit de cuviință să inserăm un număr de pagini „în afara textului” care să reproducă imagini fotografiate din actul trei, așa cum apare el în dactilograma care a stat la baza ediției. Se scria în scurta notă introductivă a primei ediții: „Dar, o analiză a poziției scriitorului față de evenimentele din 1944 nu poate fi făcută în absența actului III, final, al piesei. Numai descoperirea lui, și reintegrarea întregii lucrări «sistemului» camilpetrescian, poate da o imagine exactă a ceea ce s-a numit «colaboraționismul» lui cu noul regim în acel «deceniu obsedant»” . Iată că această condiție s-a îndeplinit prin tipărirea textului integrat al piesei. Cu aceste precizări putem acum oferi, după aproximativ șaptezeci de ani de la elaborare, în întregimea lui, acest proiect camilpetrescian, numit Aici se repară ieftin roata norocului. Am mai putea adăuga și că noi considerăm că s-ar putea ca să vie o vreme, mult mai norocoasă pentru condiția intelectuală a omului decât cea de azi, în care scriitorul nostru să fie recunoscut, nici mai mult, nici mai puțin, drept cel mai mare scriitor european interbelic. Românul, atât de neîncrezător în el și în ai lui, și atât de timorat în fața „străinătății”, se va speria de această afirmație. Dar asta e deja o discuție care-și are locul în alt context. Însă gândul acesta a dat intreprinderii noastre și o conștiință a urgenței, astăzi când din nou asupra Europei se îngrămădesc nori de război – război care ar putea anula, în mod fără precedent, o imensă parte de cultură europeană acumulată în decurs de mai bine de două milenii. Alexandru Buican

Autor: CAMIL PETRESCU
Titlu: AICI SE REPARă IEFTIN ROATA NOROCULUI : TEXTUL INTEGRAL
Gen: TEATRU
Colecția CAMIL PETRESCU
Pagini: 193
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-95775-6-1
Preț: 40.00 Ron ➺                                  …⇅…

În septembrie 1956, cu șapte luni înainte de moarte, Camil Petrescu făcea un inventar al lucrărilor literare pe care, datorită bolii, era posibil să le lase în manuscris: „…În ceasul acesta al unei sănătăți falimentare, prin abuz de muncă și din alunecare peste timp, mă găsesc dator cu volumul al treilea din Un om între oameni, cu pregătirea pentru tipar a poemului eroi-comic Papuciada, de asemenea cu pregătirea pentru tipar a pieselor Caragiale și Aici se repară ieftin roata norocului, toate de neocolit, care nu pot fi lăsate în drum…” Temerile sale aveau să se dovedească întemeiate. După moartea sa, survenită la 13 mai 1957, Caragiale în vremea lui primește „bunul de tipar” în octombrie 1957; volumul al III-lea din Un om între oameni primește și el bun de tipar în decembrie. Papuciada va trebui însă să mai aștepte (până în iulie 1966). Legenda spune că întârzierea s-ar fi datorat personajului Urs din epopee, existând teama că s-ar fi putut să fie identificat drept o aluzie la ursul rusesc. Dar Aici se repară ieftin roata norocului va avea soarta cea mai ingrată. După o încercare de tipărire, fragmentară (câteva scene din actul al II-lea) în Luceafărul, în august 1959, două acte se vor publica în revista Teatrul, în august 1960. De atunci, deci exact șase decenii, tăcerea, ca să nu spun uitarea, s-a așternut asupra acestei lucrări. Nota redacției revistei Teatrul, ce însoțește cele două acte, are un caracter confuz aruncând un val de incertitudine asupra acestei piese atât de nenorocoase. Câteva afirmații, făcute fără simțul responsabilității în precizări, ar putea crea impresia că ne aflăm în fața unei lucrări incomplete: – „în această ultimă, nedefinitivată piesă…” – „din păcate, Camil Petrescu nu și-a putut realiza piesa până la capăt…”, se afirmă acolo. Dar, tot în cursul acelei note se spune că: „piesa se numea în versiuni anterioare…” și că scurtul fragment, tipărit în facsimil, provenind din actul trei din „versiunea 1957”, era un „fragment care nu se găsește, de altfel, în nici una din versiunile complete ale piesei”. Avem deci de-a face, până la urmă, cu o piesă completă. Nici nu s-ar fi putut astfel, de vreme ce Camil Petrescu scrisese mai multe „versiuni anterioare”, ale acestei piese buclucașe „la care lucra de câțiva ani”. Vorbind despre soarta urmelor materiale rămase de la el, doamna Florica Ichim –– poate scria: „…Din zecile de mii de cărți n-a mai rămas nimic, s-au spulberat în șapte zări, în deceniile ce-au trecut de atunci. S-au vândut, s-au furat, s-au donat. Și casa a fost vândută, așa că nici măcar un colț memorabil nu se poate încropi, în afara celui modest de la Muzeul Literaturii.” Această afirmație poate fi extrapolată și în ce privește manuscrisele. Puținătatea filelor rămase și care sunt adăpostite de fondurile publice e absolut uimitoare. Nici unul dintre manuscrisele marilor lucrări nu se găsește în vreo bibliotecă publică sau muzeu. Când în urmă cu trei ani am luat inițiativa tipăririi în editura ACTAEON BOOKS , sub formă de volum, a celor două acte care au supraviețuit în revista Teatrul editorul tomului, Alexandru Buican, scria: „Iar în cazul piesei Aici se repară ieftin roata norocului, din câteva versiuni, nu se mai găsește nici una!” Temeiul acelei ediții era dublu. Tot în acel scurt text introductiv îngrijitorul ediției afirma: „Din acest motiv, pe lângă readucerea în spațiul culturii române a acestui proiect camilpetrerscian (atât cât a mai rămas din el), ediția de față se vrea și un apel adresat unei eventuale persoane particulare care se întâmplă să aibă vreuna dintre variantele complete ale piesei, de a o reda culturii române. Nu credem că francezii ar fi lăsat să treacă mai bine de jumătate de secol fără să valorifice o piesă rămasă în manuscris de la Racine, de pildă. Însă, în cadrul culturii române, totul e posibil, ba, mai mult, asemenea catastrofe sunt de așteptat, ele fiind un lucru firesc, organic chiar.” Și iată că această chemare a adus roade. Cu exact un deceniu înainte de a se stinge, scriitorul declarase emfatic, într-un interviu: „Consider lichidată cariera mea literară” . Și se ținuse de cuvânt. Să nu ne lăsăm înșelați de producția de după 1944. Proiectele Bălcescu (teatru, proză, scenariu cinematografic) și Caragiale erau menite doar a justifica o existență socială la suprafață. Era filozoful cel care se ascundea în spatele unor evocări istorice, în vreme ce lucra la Doctrina substanței, ce nu mai putea să vadă lumina tiparului în noile condiții politice. Și totuși, în Nuvele, ce însumează texte excepționale dar care, datorită „cruzimii” lor dureroase, sunt greu de digerat de o psihologie neaoșă mai mult de farsă, și-a continuat explorarea acelei drame morale naționale pe care o investigase în marile sale lucrări din deceniile doi și trei. Și tot acolo, poate neașteptat, în textul „Un episod…”, a revenit în actualitate (actualitatea sa), aducându-și personajele, chiar dacă numai indirect – în acest caz, pe Ștefan Gheorghidiu – în zilele bombardamentelor din august 1944. Apoi, abordarea aceleiași epoci într-o lucrare de proporții, cum e piesa Aici se repară ieftin roata norocului, înseamnă cu adevărat revenirea lui la literatură. Piesa nu e mai puțin „crudă” în investigarea psihologiei precare și triviale a „burgheziei românești” care, în mediul ei de pauperitate morală, încerca să se „adapteze” realităților. Din diferite motive, ea este una dintre cele mai interesante ale lui Camil Petrescu, datorită tematicii ei și datorită epocii în care a fost scrisă. Într-o notă autobiografică, scriitorul afirmă că piesa i-ar fi fost comandată: „7 piese nejucate niciodată. Darea afară din teatru. Două comandate, acum în manuscris (Roata norocului, Caragiale). Ultima oară jucat în 1949…” Refugiul său în trecutul neutru să fi trezit vreo suspiciune de „evaziune”, de refuz, mascat, de „adeziune?” Textul de față reproduce în cazul primelor două acte, pe cel din revista Teatrul, care a beneficiat de dezvoltări ale autorului. Fără să se deosebească radical de cel din dactilogramă, este în anume privințe mai recent și poate fi considerat deci text de bază. L-am folosit și noi ca atare. În ce privește actul trei, acesta este cu adevărat inedit și apare aici pentru prima dată. Integrarea lui în cadrul lucrării a ridicat însă anumite probleme, acestea mai curând de ordin tehnic. În unele locuri dactilograma aflată în posesia noastră este atât de decolorată, încât a luat un efort deosebit să fie descifrată. Pe dactilogramă scriitorul a făcut modificări autografe. Ele constau în scurte întregiri de replici, iar în câteva locuri în anularea câte un unei jumătăți de coală, ori chiar a unei coli întregi. Dar el a mai adăugat și câteva pagini întregitoare. Cine cunoaște caligrafia lui Camil Petrescu știe cât de greu este să fie descifrată. De asemenea, trimiterile care indicau locul unde textul nou trebuia să fie integrat au ridicat destule probleme, și a cerut multă încordare ca să se descifreze intenția autorului. Am respectat aceste intervenții cu scupulozitate, evident. Într-un caz însă, scriitorul, anulând doar jumătate din text, a lăsat cealaltă jumătate fără suport, ea devenind neinteligibilă în ansamblu. Am fost deci nevoiți să reintegrăm acele câteva replici hașurate, fără de care continuitatea textului n-ar mai fi fost asigurată. Câteva cuvinte, cu tot efortul nostru de a prelucra fotografic dactilograma pentru a le scoate în relief, a fost imposibil să fie recuperate. Sunt nu mai mult de două sau trei lecțiuni aproximative. Și în textul apărut în revista Teatrul, și în cel din dactilogramă, numerotarea tablourilor și scenelor nu e întotdeauna logică. Am îndreptat această carență, căci e evident că autorul ar fi făcut-o el însuși la corectura finală. De asemenea, în lista personajelor, așa cum a apărut ea în revista Teatrul, figurau și nume care nu apăreau pe parcursul celor două acte şi am presupus inițial că ele s-ar fi găsit în actul al III-lea. Așa a și fost. Totodată, unele personaje, care apăreau în cuprinsul celor două acte, nu erau trecute în listă. Dar chiar și în dactilogramă lista nu e întregită. Noi am făcut deci și această muncă de unificare. Pentru că scriitorul a ales să le înșire în lista de PERSOANE „în ordinea intrării în scenă”, am păstrat și noi această ordine, dar am făcut-o cu rigurozitate. În menționarea personajelor în numerotarea – în „capul” – scenelor, am respectat același criteriu, cu adevărată pedanterie. În privința titlului piesei, Camil Petrescu a folosit doar o dată pe cel, mai concis, de Roata norocului, în rest menționându-l pe cel mai lung, Aici de repară ieftin roata norocului. Acesta ar fi și fost mai în ton cu titlurile alese de scriitor în acea perioadă de revenire la teatru, din deceniul anterior: Iată femeia pe care o iubesc; Profesor doctor Omu vindecă de dragoste. În postfața volumului Versuri, scrisă cu doar câteva luni înainte de moarte, el numește de asemenea piesa cu titlul cel lung. Versiunea mai dezvoltată, dar rămasă numai la nivelul primelor două acte, se pare că purta și ea acest titlu, căci așa apare și în revistă. Am optat deci pentru el. Cum o lucrare literară este o colaborare între un suport, care e cartea însăși în materialitatea ei de hârtie, adică baza, și gândul autorului, care ar fi suprastructura, am dat o atenție deosebită aspectului grafic, intenționând să facem un lucru definitiv. Am ales astfel ca grafica volumului să corespundă aceleia folosite de scriitor în cadrul ediției în trei volume – „legendară”, putem să-i spunem – apărută în editura FUNDAȚIEI REGALE PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ, în anii 1946 și 1947. S-ar putea ca descoperirea unei alte surse în care să existe această piesă, adică a altei dactilograme, să modifice în anumite detalii ediția noastră. Cu atât mai bine pentru cultura și conștiința românească. Până atunci – dacă se va întâmpla acest lucru – noi oferim versiunea, cu multă grijă lucrată, „definitivă”, a acestei celei de a douăsprezecea piese a lui Camil Petrescu. Știind cât de mult lumea în care am ajuns să trăim este pusă pe toate bănuielile, am găsit de cuviință să inserăm un număr de pagini „în afara textului” care să reproducă imagini fotografiate din actul trei, așa cum apare el în dactilograma care a stat la baza ediției. Se scria în scurta notă introductivă a primei ediții: „Dar, o analiză a poziției scriitorului față de evenimentele din 1944 nu poate fi făcută în absența actului III, final, al piesei. Numai descoperirea lui, și reintegrarea întregii lucrări «sistemului» camilpetrescian, poate da o imagine exactă a ceea ce s-a numit «colaboraționismul» lui cu noul regim în acel «deceniu obsedant»” . Iată că această condiție s-a îndeplinit prin tipărirea textului integrat al piesei. Cu aceste precizări putem acum oferi, după aproximativ șaptezeci de ani de la elaborare, în întregimea lui, acest proiect camilpetrescian, numit Aici se repară ieftin roata norocului. Am mai putea adăuga și că noi considerăm că s-ar putea ca să vie o vreme, mult mai norocoasă pentru condiția intelectuală a omului decât cea de azi, în care scriitorul nostru să fie recunoscut, nici mai mult, nici mai puțin, drept cel mai mare scriitor european interbelic. Românul, atât de neîncrezător în el și în ai lui, și atât de timorat în fața „străinătății”, se va speria de această afirmație. Dar asta e deja o discuție care-și are locul în alt context. Însă gândul acesta a dat intreprinderii noastre și o conștiință a urgenței, astăzi când din nou asupra Europei se îngrămădesc nori de război – război care ar putea anula, în mod fără precedent, o imensă parte de cultură europeană acumulată în decurs de mai bine de două milenii. ALEXANDRU BUICAN

Autor: SORIN GRECU
Titlu: PARANORMAL/ CLUJ-TRANSILVANIA
Gen: NONFICTION
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 262
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 9786069577592
Preț: 70.00 Ron ➺                                  …⇅…

Jurnalist, poet, om de televiziune Sorin Grecu este o personalitate complexă, stârnind fie vii simpatii, fie la fel de aprige repudieri. Definit în trecut drept ,,reporter al inefabilului”, această atribuție fiind trecută chiar în fișa postului, Sorin Grecu este un personaj inubliabil al propriei vieți, iar volumul memorialistic ce stă gata să se nască va aduce cu siguranță emacieri ale unor destine bine cotate pe piața culturală contemporană și devoalări ale unor istorii controversate din arealul transilvan. Este bine cotat prin premii culturale și jurnalistice atât în țară, cât și în străinătate, printre care amintim: Premiul Clubului Român de Presă (2005), Premiul de Excelență, Ex aequo, la Concursul Internațional de Literatură „Lo Splendore Del Talento – Scintille D’Arte” (2020), Premiul Casei de Editură „Cento Verba” și al președintelui juriului, cu titlul de Excelență, în cadrul concursului „Penne D’Oro” (2021), Premiul președintelui juriului, cu titlu de excelență, la concursul „Pagine d’oro della Poesia Italiana” (2020), Premiul european pentru întreaga carieră literară și jurnalistică, IL GRAN PREMIO DELLE ECCELLENZE EUROPEE pe anii 2021 și 2024, acordate de Nic Pao, Cavaler al Literelor Italiene. Carismaticul jurnalist face parte din tagma recuperatorilor, fie că este vorba despre lagărele și temnițele comunismului, fie de valorificarea unor fenomene sau întâmplări care, oricât de cerebral și baricadat științific ai fi, nu pot să nu te pună pe gânduri, meditând în prelungirea textului/ relatării. Cel mai recent volum al său, Paranormal. Cluj/ Transilvania (ACTAEON BOOKS, 2024, 262 p.) se adresează unui public restrictiv, aspect marcat încă de la începutul cărții de către autor, care nu face reverențe consumiste și, conștient de unicitatea materialului propus din perspectiva de martor, confident, reporter, mediator sau protagonist al întâmplărilor, ne transformă în părtașii unor fenomene sau relatări stranii petrecute, în mare parte, în perioada în care-și desfășura activitatea ca om de televiziune: „Au curs râuri de cerneală despre «clasicele» locații paranormale ale Clujului: Pădurea Hoia Baciu, Biblioteca Centrală Universitară – cu fantoma sa, Cetățuia – fosta cazarmă chezaro crăiască, loc bântuit, dar și fostul Muzeu de Speologie «Emil Racoviță», din centrul municipiului, Grădina Botanică – portal între lumi, Castelul Banffy – Bonțida, Casa Călăului, casa bântuită din Apahida sau Cimitirul Házsongárd. Despre majoritatea a scris, de a lungul anilor, și subsemnatul. Însă fenomenul este mult mai extins. Există numeroase alte locuri, care pur și simplu „strigă”, pentru a și dezvălui tainele. Și numai un ochi atent, neconstrâns de diverse chingi, poate să le înțeleagă. Motiv pentru care, înfruntând riscurile trimiterii în derizoriu, de către cei prea plini de propriul lor ego, o voi face fără nicio reticență în rândurile următoare...” Epicentrul evenimențial este Clujul și împrejurimile sale, oraș care ni se înfățișează sub latura sa ezoterică, de urbe a misterelor, locurilor bântuite, energiilor misterioase, aparițiilor fantomatice, reptilienilor, pățaniilor macabre, sepulcrelor blestemate, al vrăjitoarelor, gnomilor, vampirilor energetici. Relatările sunt prezentate frust, păstrând stilul reportajelor de senzație, aspect relevat grafic prin mărcile subiectivității și prin pasaje distincte în interiorul narațiunilor-mamă. Sorin Grecu pare a fi un cronicar ce înregistrează a-tipicul și te obligă să găsești tu însuți explicații în cazul întâmplărilor situate în proximitatea paranormalului. Nu întâmplător, pentru a valida afirmațiile repondenților, acesta inserează în finalul expozeurilor și „opinia specialistului”. Un alt element de cimentare a istoriilor penelate sunt cele peste 100 de fotografii care reflectă evenimentele și oferă portrete ale intervievaților. Personajele care populează acest tom sunt aservite senzaționalului, fie că este vorba de persoane particulare care au parte de una sau mai multe pățanii intrigante, aparent inexplicabile, fie de personalități ale vieții științifice sau culturale clujene: dr. Maya Rotaru – rubedenie deopotrivă a legendarului Vlad III, Țepeș, cât și a familiei regale britanice (personalitate ea însăși fascinantă, aceasta nu ezită să-și vitupereze nobiliarele neamuri pentru degenerescență, iar arborele genealogic − amplasat în final − validează zicerile heraldice ale psihoterapeutei), Ana Chiorean, profesorului Moșoigo, tinichigiul garajului PCR, medicul Mircea Dragoteanu, istoricul Al. Diaconescu, un fost director al Institutului de Medicină Legală Cluj, Al. Gheorghiu, condamnatul pentru crimă, ajuns pictor celebru, poetul avocat Gheorghe Cristea, boemul profesor Ionel Roman, Gheorghe Vințan, traducătorul tăblițelor de la Tărtăria, Vincze, vampirul energetic, mușcat de câini, caftit bine de neamuri și de necunoscuți, „apoi biciuit − iar la final amendat și de poliție”, năprasnica Veturia Goga și castelul de la Ciucea, „thailandezul” clujean, Mihai Cheptea, promotor al vindecării reconective, cel care a ieșit din trup și a călătorit în spațiu, blagoslovit de Nichita Stănescu cu un poem, profesorul clujean Liviu Rus, „Yeti” de România, Mihai Racu, pictorul Viorel Nimigeanu, Victor, artistul plastic clujean, Virginia Trifu, patroana unei firme de pompe funebre etc. Rampa de lansare a inefabilului este OZN ul din 1968, din Pădurea Baciului, de la care a început totul! În vârstă de doar 6 ani, autorul este martor, alături de mii de clujeni al staționării unui OZN deasupra Clujului, eveniment înregistrat cu claritate de către Emil Barnea într-o fotografie care va face vâlvă în epocă și, mai apoi, înscriind zona în teritoriul celor mai toride manifestări UFO-iste din țară. Nu întâmplător lecturile copilului se vor apleca în această direcție, de descoperire a inavuabilului, de decodare a semnelor, premonițiilor, presentimentelor de mai târziu, astfel încât, la maturitate, antenele de cronograf al senzaționalului se proliferează, reușind să amușine oamenii dotați cu aceleași calități, de aleși și blestemați ai destinului, de văzători ai nevăzutului: „Peste ani pasiunea a rămas în suflet, în stare latentă. A renăscut, paradoxal, abia aproape de maturitate – la circa 30 de ani − când, aflat în redacția unei televiziuni naționale de știri, am început să am de a face cu fenomene de acest gen, relatate de către cetățeni. Mă prezentam, excitat, peste tot unde oamenii îmi semnalau – prin fotografii, filme sau viu grai – OZN uri, case bântuite și alte evenimente inexplicabile. Astfel că, timp de peste două decenii, nu mi a scăpat niciun eveniment de acest gen, aflându le, cum se zice, la prima «strigare», imediat după ce s au petrecut, inclusiv în renumita Pădure a Baciului – dar și în alte locuri din preajma Clujului”. Fantomele de la Centrul „Gavroche” din cartierul Grigorescu! ne aduc istoria stranie a uneia dintre clădirile emblematice ale Clujului, în trecut, mănăstire de călugărițe, iar în prezent – locaș al copiilor instituționalizați, loc care înregistrează două crime sângeroase − a unei maici, respectiv, după mai bine de un secol, a unei asistente medicale, în care se petreceau fenomene stranii, de la uși trântite, pași auziți pe scări, la aparițiile fantomatice ale sufletelor femeilor asasinate aici. Pentru a spori credibilitatea relatărilor, dar și pentru a oferi un suport științific fenomenelor înregimentate paranormalului, Sorin Grecu va merge acolo însoțit de prof. univ. dr. Adrian Pătruț, președintele Societății Române de Parapsihologie pentru a culege mărturii de la orfelinii care ajunseseră să doarmă ziua, în vreme ce noaptea erau terifiați de zgomote stranii și stafii, precum și de la personalul stabilimentului. În finalul relatării sunt amplasate două Post Scriptum-uri ce adâncesc misterul, cea din urmă aparținătoare unuia dintre paznici care noaptea „s a trezit, la un moment dat, strâns de gât de niște degete nevăzute, întâmplare care l a determinat să se prăbușească într o cruntă depresie...” Povestirea situată în proximitate, Alt loc bântuit: sediul Școlii Populare de Arte din Cluj, fostă casă de corecție în perioada imperiului! aduce istoria unui imobil, perceput drept bântuit atât de protagonist, cât și de una dintre profesoarele angajate acolo. Institutul Regal de Corecție din perioada Imperiului Austro Ungar poartă pecetea pruncilor morți, în chinuri, între zidurile acesteia care par acum niște spiriduși puși pe șotii ce turmentează nocturn liniștea stabilimentului. Una dintre cele mai intense, intrigante și înfricoșătoare narațiuni este Sub zodia lui Anunnaki. Dotat cu evidente tentacule extrasenzoriale, de captare și decriptare a paranormalului, în data de 24 iunie 2013, autorul vede în Noaptea de Sânziene, perioadă fertilă a propagării miraculosului, o făptură spectaculară, decupată parcă dintr-un film suprarealist: „Brusc, pe trotuarul din dreptul bisericii, în sensul meu de mers, am văzut sprijinită de stâlp o ființă ciudată, cu un cap enorm, cioc de vultur și un penaj sub formă de claie de fân. Stătea ghemuită. Fața ei aducea izbitor cu o mască grotescă, maramureșeană.” Condeierul este urmărit de strania arătare, care nu-l doboară, doar îi rânjește sardonic și va afla apoi, de la Marius Moga, tămăduitorul și parapsihologul din Alba Iulia, că vietatea este „Anunnaki cel mai teribil reptilian din constelația Orion, creatorul pământenilor în perioada asiro babiloni¬ană!” Întâlnirea marchează amplificarea întâmplărilor paranormale din viața jurnalistului, angrenând, firesc, cunoașterea unor persoane aflate, și ele, sub semnul extrasenzorialului, cum e cazul lui George Vințan, traducătorul Tăblițelor de la Tărtăria, care, în expedițiile sale geologice din Irak a descoperit numeroase „relicve inscripționate care i consemnau prezența”. „Vizitele” din trecut făcute profesorului Moșoigo rememorează câteva întâmplări încredințate, în proximitatea morții, ale medicului legist și fost director al Institutului de Medicină Legală Cluj, posesor al unui inel dat de Ștefan Báthory, străbunului său, celebru pentru aportul dat în 1972, în cazul morții pictoriței Lucia Piso, „văduva sculptorului Romul Ladea, dar și – în calitate de expert psihiatric − a crimelor comise de Romulus Vereș, temutul criminal în serie, poreclit «Omul cu Ciocanul»”. Acesta mărturisește un episod antedecembrist, temerar, când, în pofida terorii, îi eliberează dizidentei Doina Cornea certificatul medico-legal care atestă cele șaptespre¬zece leziuni căpătate „de la cei ce o «păzeau» la domiciliu”. Întâmplările extraordinare se proliferează alert, aspect anticipat de titlurile narațiunilor: Salvat de o sferă de lumină, în timpul tentativei de sinucidere! A urmat o iubire incredibilă!, Apariții OZN, ființe reptiliene, omul fără cap, omul lup, combustie internă spontană!, OZN uri pe cerul comunei Chiochiș – Bistrița Năsăud. Satul, ridicat pe o veche așezare neolitică, Întâmplare șocantă: un diavol a țâșnit în fața mea... Direct din cafetieră! Ultimele narațiuni sunt puternic spiritualizate, aspect datorat, fără îndoială soției, Mirela Duma, dragostea din tinerețe re-descoperită acum, „femeie de o mare religiozitate și tobă de carte în domeniul biblic”, prezență angelică și scriitoare de vocație, apreciată pentru Haiku-urile sale și în Japonia. Franchețea zicerii conferă savoare tomului, iar Sorin Grecu nu cosmetizează realitatea chiar când este vorba despre episoade mai rușinoase, ilare chiar, de devoalare a unor intimități pe care majoritatea le-ar camufla din istoria personală. Sinceritatea nefardată a condeierului se degajă din toate reacțiile sale, înregistrând cu acuratețe uimire, groază, idolatrie, revelație, furie, frustrare, erotism precar, fantasme, viziuni, confirmări, contestări și multe repudieri. Suntem convinși că volumul Paranormal. Cluj/ Transilvania se va impune curând celor care știu să vadă, primind, chiar înainte de lansarea acestuia, la Baia Mare, Premiul Național „Vasile Ienea” pentru publicistica de avangardă.

Autor: JULES VERNE
Titlu: CONTELE DE CHANTELEINE
Gen: ROMAN
Colecția JULES VERNE
Pagini: 142
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-95775-5-4
Preț: 22.00 Ron ➺                                  …⇅…

Când, în 1971, în Elveția, la Lausanne, a apărut — pentru prima dată în volum — un „nou” roman de Jules Verne, Le Comte de Chanteleine, lumea literară putea foarte bine să creadă că se afla în fața unei opere inedite. Dar și acolo, faptul de a fi fost publicat în același tom împreună cu Étonnante aventure de la mission Barsac, roman absolut apocrif, trebuie să fi aruncat o lumină îndoielnică asupra acestui text. Nici împrejurarea de a fi fost tipărit într-o serie de Opere (vol. XV), nu va fi avut darul de a favoriza această scriere, după cum se va vedea, urgisită, nedându-i-se o expunere adecvată. În realitate, acest roman istoric, fusese publicat în urmă cu nu mai puțin de una sută și șapte ani, în 1864, în trei numere consecutive — octombrie-decembrie — ale revistei Musée des familles, an în care apărea în librării, celebrul azi, Voyage au centre de la terre. Musée de familles fusese revista ce, cu încredere în steaua tânărului autor, îi publicase prozele de început, printre care și micul și promițătorul roman, Martin Paz. Opera s-ar părea că și-ar avea geneza în faptele unui personaj real, Pierre-Suzanne Lucas de La Championnière, unul dintre locotenenții lui Charrette (François-Athanase de Charrette de la Contrie, devotat regalității, participant la asediul palatului Tuileries și luptător în Armata Catolică și Regală în timpul bătăliilor din regiunea Vendée dintre anii 1793-1796). Dar intervin aici și circumstanțe biografice. Pe lângă faptul de a fi plasată acțiunea în regiunea Vandée, deci în Bretania natală, unchiul lui Verne, Prudent Allotte de la Fuyé, trebuie să-i fi povestit adesea despre acest erou local (sub titlul Mémoires sur la guerre de Vendée, memoriile lui La Championnière aveau să fie publicate în 1904), și se spune chiar că Jules i-ar fi întâlnit repetat pe copiii lui La Championnière, în cursul vizitelor pe care le făcea, adus de unchiul său, în castelul acestora de la Brains, lângă Nantes. La acea dată, Prudent era — din 1828 și până în 1837 — și el administratorul castelului La Guerche, și își primea acolo cu bucurie nepotul pe timpul lungilor vacanțe de vară. Jules, care fusese deja destinat (evident) de tatăl său uneri cariere juridice, scria însă poezii. Castelul era încărcat de istorie și văzuse multe tragedii, în special în vremea războaielor vendeene. Iar descrierea castelului Chanteleine — așa cum apare în roman — poate foarte bine fi cea a lui La Guerche, deși Le Plessis, proprietate chiar a lui de La Championnière, nu se afla departe: „Castelul — spune Jules Verne — datează doar de pe vremea lui Ludovic al XIII-lea, dar era marcat de rugozitatea rustică pe care zidurile de granit o conferă edificiilor. Castelul dădea impresia că este masiv, impunător, la fel de indestructibil ca stâncile înșirare de-a lungul coastei. Și, totuși, nu avea turnuri, nici metereze, nici intrare prin spate, nici o cutie pentru santinelă atârnată ca un cuib de vulturi pe la colțurile zidurilor și nu dădea ideea unei fortărețe.” Data exactă a redactării textului rămâne încă un mister, dar anumite trăsături exterioare, de stil și de organizare a materiei, ca și interioare, legate de credințele politice și religioase ale tânărului Jules, ne îndreptățesc să bănuim o dată anterioară celei oferite de diferiți comentatori și biografi. În privința formei, romanul, ca întindere, este un pas înainte față de mai scurtele Martin Paz și Un hivernage dans les glases, care fiecare numără doar câte zece capitole, dar este substanțial mai scurt decât Cinq semaines en ballon sau Voyage au centre de la terre. Organizarea materialului epic într-un număr de 16 capitole va deveni un standard în viitor pentru autor. Dar mai importante sunt indiciile interne, legate de credințele politice și religioase. Acestea sunt foarte apropiate de cele care colorează Martin Paz. Devoțiunea catolică a autorului, foarte influențat la această dată de mediul familial, în special de tatăl său Pierre, apare aproape excesivă. Iar atitudinea sa ostilă Revoluției, deși fără patimă, care străbate întregul roman, și care l-a făcut pe editorul Jules Hertzel să se opună integrării lui în seria „Călătoriilor extraordinare”, va fi mult atenuată în chiar deceniul în care scrierea apare, un argument în plus să deducem că era redactat înainte. Mai e posibil și ca, în anul apariției, 1864, în Musée de familles, să fi fost chiar remaniat. La data la care Jules Verne ajunge la Paris și se înscrie la Facultatea de Drept, forțele regaliste se înfruntă tacit cu cele republicane. Jules Michelet a început publicarea marii sale Histoire de la Révolution française, care va atrage după sine suspendarea cursului său de la Collège de France. Apoi, înfruntarea se va radicaliza și, între 22 și 24 februarie are loc insurecția pariziană în urma căreia Ludovic-Filip este silit să abdice. Se va forma un guvern provizoriu, avându-i printre membri pe François Arago, matematician, Louis Blanc. istoric socialist, Alexandre-Auguste Ledru-Rollin, avocat și Alphonse de Lamartine, reprezentant de seamă al poeziei romantice — guvern pe care, în limbajul de astăzi, l-am putea numi „de tehnocrați”, iar acesta din urmă, la 25 februarie, proclamă cea de-a doua Republică franceză. Vor urma câteva luni de euforie și confuzii, adică de libertate, și fără masacrele din vremea Terorii. Dar a doua republică nu va dura nici cât să se veștjească florile pe mormântul „monarhiei din iulie” și, la 2 decembrie 1951, Ludovic-Napoleon va da o lovitură de stat și un Victor Hugo va fi trimis în exil, iar un Alexandre Dumas sau un Edgar Quinet se vor grăbi să se autoexileze. Aceleași tendințe își vor revendica drepturile cu aceeași justificare. Léon Foucault va demonstra, ca un alt Galilei, mișcarea de rotație a pământului, slujindu-se de un pendul ce va deveni de faimă mondenă; Auguste Comte va întemeia „pozitivismul”. Iar Barbey d’Aurevilly va tipări romane saturate de doctrina catolică. Acestei stări de spirit generale aparține și romanul lui Verne, Le comte de Chanterleine. Am mai putea adăuga și argumente de ordin literar. Tocmai a murit Balzac, al cărui roman, Les chouans, cronică a războaielor vendeene, a însemnat o reușită care l-a înscris de la sine în ciclul „La comédie humaine”! Iar Alexandre Dumas, după ce reînviase mare parte din istoria Franței sub zodia romanului, ajunsese — poate doar o coincidență — la epocile revoluției și a lui Napoleon: Joseph Balsamo, Le Collier de la Reine, Ange Pitou și La Comtese de Charny (Le Chevalier de Maison-Rouge stând oarecum în afara seriei), pe de o parte, și Les Compagnons de Jehu și Les Blancs et les Bleus, pe de alta. (Le Chevalier de Sainte-Hermine, romanul care încheia trilogia napoleoniană, și la care Dumas lucra atunci când a murit, în 1870, avea să rămână îngropat în ziarul care-l serializa pentru o sută și trezeci și cinci de ani!) Romanul e construit, evident, după formula lui Dumas, care spunea că pentru el istoria e doar cuiul de care el agață tabloul faptelor romanești. Nu ajunge însă la spiritul unic al acelui titan, ca să nu mai vorbim de volumul monstruos al cronicilor lui. Acțiunea romanului se defășoară între 14 martie 1793 și 27 iulie 1894, sau 9 Thérmidor, după noua denumire impusă calendarului de către revuluționari. Contele de Chanteleine și-a părăsit castelul strămoșilor ca să lupte, sub stindardul Armatei Regale și Catolice, împotriva guvernului revoluționar. În urma sa, soția îi este omorâtă și fiica arestată, prin mijlocirea unui anume Karval, om al locului, dar care fusese alungat de pe domeniu pentru furt. Reîntors, împreună cu un credincios al său, Kernan, află că și fiica sa fusese ghilotinată. Mergând la cimitir, în taină, pe timp de noapte, întâlnește însă acolo pe tânărul cavaler Henry de Trégolan, venit să-și plângă sora ucisă în împrejurări similare. Trégolan îi destăinuie contelui că, de fapt, fiica acestuia fusese salvată (lovitură de teatru), printr-o confuzie cu sora sa. Contele, Trégolan și Kernan se vor adăposti într-un sat pescăresc, sub anonimat, unde legătura dintre domnișoara Chanterleine și tânărul ei salvator va duce la căsătorie. Evenimentul se va celebra într-o grotă, faimoasă în ținut, Morgat, departe de spionii lui Karval. Refugiații sunt totuși trădați, și contele arestat. Kernan reușește să răzbune familia contelui omorându-l pe Karval și e hotărât să-și dea chiar viața ca să-l elibereze pe Chanteleine. În momentul în care acesta urca scările eșafodului, telegraful transmite știrea că la Paris Robespiere a fost executat pe eșafod și așa-ziza epocă a Terorii s-a încheiat. Tinerii se vor căsători, iar Chanteleine, care între timp a îmbrăcat haina monahală, va renunța la prerogativele sale ca să aducă alinare sufletească vandeenilor. Romanul, ce poate fi caracterizat drept de „capă și spadă”, este scris cu patos, și înfțișază situații dintre cele mai dramatice, din recuzita romantică, firește. Se deosebește de lucrările unor Balzac, Dumas sau Hugo, printr-o atitudine reținută, printr-o anumită răceală ce provine din grija pentru amănuntul istoric autentic. Pentru criticul avizat, e un fapt că autorul lui L’Île mistérieuse avea o doză serioasă de mizantropie, care scapă de obicei cititorului obișnuit. Exactitatea clinică cu care sunt descrise reacțiunile gloatei, înnebunite la vederea sângelui ce țâșnește în urma orgiei de execuții (copiii chiar erau instruiți în mânuirea ghilotinei de către revoluționari), dă un aer sumbru povestirii. Apoi, înflăcărarea religioasă a contelui de Chanterleine, aproape de fanatism, dau un aer sentențios vorbelor și acțiunilor sale, puțin potrivit cu sclipirile de spirit ale eroilor lui Dumas, de pildă. Curios fapt, romanul nu e acuzator, e doar precis, și deci grav. S-ar mai putea spune, lucru caracteristic când e vorba de Jules Verne, că, deși roman istoric, autorul introduce pentru prima oară, nu neapărat cerut de modalitatea scrierii, două alemente ce vor apărea aproape obsedant în creația sa: o insulă și o grotă! În ultimele decenii Le chevalier du Chanteleine s-a bucurat de atenția traducătorilor din mai multe țări — fiind tălmăcit în lumea anglo-saxonă (Anglia, America), în Germania, Italia, Spania, Țările nordice și chiar mai aproape de noi. Era timpul ca și în cultura română, care fără să fie de mare duratyă, este adâncă în substanță, și unde Jules Verne ocupă un loc special în stima cititorilor, această scriere meritorie să apară.

Autor: DANIELA SITAR‑TĂUT
Titlu: VALORI ŞI PREZENŢE CONJUNCTURALE (II) CRONICI LITERARE 2009–2023
Gen: ESEU
Colecția AKADEMOS
Pagini: 534
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606‑94948-9‑9
Preț: 80.00 Ron ➺                                  …⇅…

Rescrierea istoriei literaturii române ar trebui să pornească de la definiţia însăşi a lexemului „istoriografie“. Criticul, şi mai ales istoricul literar, nu pot avea pretenţii de exhaustivitate atâta vreme cât se limitează la simpla „interpretare”, de cele mai multe ori eseistică, a materialului livresc. Abilitatea criticului rezidă şi din capacitatea acestuia de a percepe semnele viitorului. Să fie un spirit modern, apt să pună diagnosticări ferme contemporanilor, să intuiască valoarea de falsele valori, de tinichelele sonore ale momentului. New Historicism se întemeiază pe principiile interdisciplinarităţii, luând în calcul temporalitatea, spaţialitatea, dinamica mentalităţilor, istoria, psihologia, geopolitica, sociologia şi, nu în ultimul rând, etnopsihologia. Textul îşi revendică el însuşi contextul şi nu poate fi privit ca un apendice autonom, străin insului creator. Istoria şi teoria criticii literare ar trebui să aibă ca pro‑ montoriu biograficul, cu cele două axe: spaţiul şi timpul, aflate într‑un perpetuu raport de inter‑ şi intradeterminare. Trecutul României furnizează suficiente probe ale cineticii acestor categorii datorate unirii/ amputărilor teritoriale, anexării teritoriilor româneşti unor superputeri, diferenţei de percepţie a evenimentelor de la o epocă la alta, schimbării domnilor/ domniilor, alianţelor, subiectivismului cro‑ nicarului. Tripticul reprezentare – dezinteresare – maximum de obiectivitate, operaţional în cazul istoriei, este valabil şi pentru istoriografia literară. Aceasta nu presupune radierea contribuţiilor predeceso‑rilor, un misprision, ci înfăţişarea probă a unei epoci/ a unui scriitor fără cosmetizări conjuncturale şi expunerea ei/ lui în grilă modernă. Problema, dintotdeauna, a istoriografiei noastre literare o constituie lipsa unui bagaj teoretic bazat pe continuitate, iar în ultimele decenii principala menire a criticilor pare a fi fost aceea de re‑ordo‑ nare valorică de după hegemonia dictonului proletcultist. Deşi au apărut recent numeroase istorii literare, acestea sunt tributare modelului lovinescian şi celui călinescian. De la cel dintâi ar trebui re‑evaluate conceptele de „sincronism” şi de „mutaţie a valorilor estetice”, amplasate într‑un context contemporan, comparatist, observând cât/ şi ce anume şi‑au apropriat exegezele/ scriitorii noastre/ noştri, după perioada franţuzită şi cea germanofilă, din curentele de opinie/ instrumentarul tematic şi artistic/ estetica momentului. Globalizarea istoriografiei nu trebuie privită în sens peiorativ, ca o frână a europenismului sau etnicităţii. Modelul american, pluralist, oferă o persuasivă mostră de „cum scriem istoria/istoria literară”. Cuantificările ar trebui axate pe antinomii de tipul particular/ universal, margine/ centru, istoricitate estetică/ etică (pluridisciplinară), balcanic/ european. O altă carenţă a culturii române o constituie lipsa biografiilor. Cele câteva, puţine, apărute în ultimul deceniu, nu au cum să suplinească lipsa unei tradiţii în care avem doar monografii, studii erudite, universitare, dar care pun prea puţin în centru profilul spiritual al omului în raport cu epoca sa. În descendenţa şcolii engleze de literatură (ex. epoca elisabetană, victoriană etc.), propun un alt tip de priodizare a literaturii române, care să fie structurată pe epocile marilor domnitori. Astfel, vom avea: epoca lui Al.I. Cuza, cea a lui Carol I (pe care o percep drept cea mai fertilă calitativ din întreaga noastră literatură), perioada lui Carol al II‑lea etc. Vom sesiza o extraordinară congruenţă între profilul spiritual al liderului etapei respective, catalogul său acţional, respectiv traducerea acestui nou nerv/ suflu în operele literaţilor. Se vor distinge atunci, mult mai uşor, valoricul de conjunctural, fariseul oportunist (mare captator de cronici de întâmpinare, cumpărate, ca şi azi, „la negru”) de omul superior, nerecunoscut, exilat în sine sau din propria‑i ţară, formatorul de opinie şi deschizătorul de drumuri, apreciat, poate, doar de posteritate. Multitudinea de taxonomii care încearcă să clasifice, numească, împartă, despartă epocile literare în funcţie de diverse criterii pot funcţiona ca simplu material informativ (uneori ca desuet exerciţiu lingvistic al criticului dornic de înnoire), de uz universitar şi chiar liceal, însă nu au validitate pragmatică. Bonjuriştii, intimiştii, dadaiştii, „Remake modernist”, „optzeciştii întârziaţi” par simple tatonări pe claviatura limbii dacă botezarea lor nu este urmată măcar de coordonate temporale, succedate un nume emblematic al perioadei. Pecetea modelului călinescian, fascinant încă pentru epigoni, nu permite debarasarea de această manie a încrengăturilor şi nici a modelului de lucru, entuziast şi abracadabrant uneori, al maestrului. Fiecare istoria literară îşi are „clasicii ei”, mai ales atunci când se referă la literatura momentului, iar opiniile sunt divizate în funcţie de confrerii. „Nouăzeciştii” merită mai mult credit/ spaţiu tipografic decât „douămiiştii”? Cât şi câţi vor mai rămâne peste două decenii? Importantă e, cred eu, re‑lectura clasicilor şi, mai ales, a interbelicilor. L. Rebreanu ar trebui studiat pe baze psihosociale, nu doar estetice. Rolul unei noi istorii literare este de a o completa şi corija pe cea a precursorilor şi a oferi respiraţie mai largă, pluridisciplinară, în conformitate cu standardele culturii europene. Prezentul volum, Valori şi prezenţe conjuncturale II, reuneşte cronicile literare, recenziile, studiile şi eseurile publicate în ultimii ani în paginile unor reviste literare precum Poesis, Nord Literar, Mişcarea literară, Polemici, Vatra, Atitudini, Philologia Jassyentia, Familia, Discobolul etc. Tomul face parte dintr‑un proiect mai amplu, concretizat fie prin cărţi scrise de mine (Valori şi prezenţe conjuncturale I, Interviuri, Receptarea culturii române în Slovacia, În direct, Jurnal cu Paul Goma, Avatarurile seducătorului. Ipostaze ale donjuanismului în literatura universală, Estetica donjuanismului. O analiză a fenomenului autohton), fie prin cărţi pe care le‑am coordonat (Literatura închisorilor. Diasporă. Disidenţă, Mărturii despre trecut... Lettres de la prison, Dialoguri maramureşene, Memorialistica închisorilor. Diasporă. Disidenţă, Dialoguri bratislăvene, Roumains célebrès, Famous Romanians/ Rumanos famosos/ Români celebri, Scriitori din Nord / Écrivains du Nord / Writers of the North, ) sau doar editat (Exilul literar românesc – înainte şi după 1989, Zilele limbilor romanice II, Univerzita Komenského V Bratislave 2011, 2012). Valori şi prezenţe conjuncturale II constituie un instrument de analiză care are la bază jurnalul de lectură al cronicarului literar, subiectiv poate, receptiv la valorile perene ale beletristicii autohtone, apariţiile editoriale, elementele novatoare sau doar mimetice prezente în peisajul cultural românesc, dar şi în cel universal. Astfel, timpul, singura balanţă probă a valorii, va decide asupra perenităţii sau futilităţii locatarilor acestui secund tom. Daniela Sitar‑Tăut Baia Mare, iulie 2023

Autor: DANIEL BOZGA
Titlu: APE FURATE
Gen: POEZIE
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 602
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-95775-0-9
Preț: 70.00 Ron ➺                                  …⇅…

Rareori întâlnim o îmbinare, în aceiaşi persoană, între un artist plastic şi un poet. Este cazul, însă, al lui Daniel Bozga, scriitor cu alură adolescentină, căruia-ţi vine să-i ceri cartea de identitate într-un pub, neconsiderându-l ajuns încă la vârsta majoratului legal. Constituţia angelică, efebică, pare doar un camuflaj care protejează o interioritate profundă, turmentată de angoase seismice a unui sine ce nu-şi pare a găsi locul printre semeni. El pare a fi (re)descoperit un teritoriu liric ce-i vine ca o mănuşă: cel al poeţilor maudits. Deşi se declară congener lui Bacovia, prin atitudinea reclusivă în faţa lumii, fascinaţia vidului şi a thanaticului, acesta nu împărtăşeşte economia lexicală a predecesorului, exprimându-se fecund, prin valuri torentice de vocabule care-i traduc patmosul sufletesc. Sensibilitatea de extracţie paşoptistă este dublată de o vădită atracţie pentru radiografia interiorităţii, într-o tentativă de redobândire a normalităţii. Perioada în care a fost creat prezentul tom, Ape furate este amplasată între anii 2019 – 2023. Cartea este compartimentată în trei secțiuni. Cea dintâi – definită Trecut (156 de poeme), cea secundă – Prezent (92 de poeme) și cea din urmă – Viitor (142 de poeme). Temele majore ale acestuia sunt, potrivit mărturiei auctoriale: Alienarea, iubirea, Muza, aproprierea temporalității, într-un liant ce reunește cele trei subdiviziuni, trecutul, prezentul și viitorul, toate reflectate printr-un canal cu iz de literatură de anticipație, denumit „extragerea amintirilor“. La fel ca și volumele precedente și acesta este dedicat Ștefaniei, inepuizabil rezervor germinativ, iubită superlativă, muză reverberantă, analgezic ființial și epicentru biotic al condeierului. Elementul novator al cărții „constă în povestea spusă din perspectiva amintirilor și a personajelor multiple ce recreează propria lor realitate, apoi capacitatea lor de a accesa și extrage amintirile, precum și de a interveni în interiorul lor, pentru a aduce o schimbare în relația cu trecutul, deschizând astfel perspective noi către viitor.“ (Daniel Bozga)Textul cu care demarează secțiunea primă, Trecutul, mizează pe dubla accepțiune a lexemului Palingeneză. În filozofia idealistă acesta desemnează o renaștere după o moarte reală sau aparentă, în vreme ce biologia îi conferă un sens adiacent, acela al apariției în procesul dezvoltării unor indivizi a unor caractere deja dispărute pentru grupa din care aceștia fac parte: „Ele nu dispar niciodată – nu avem cum să le schimbăm, doar învățăm din ele“. Ființa este atrasă fantast înspre un trecut asezonat cu ingrediente hedoniste, degradante, care o târăsc în bolgii angoasante din care doar Ea, zeița absolută, îl poate sustrage. Există o îngemănare între păcat, durere și plăcere, aspect redat prin structuri oximoronice de tipul: „Dulce-i Durerea, a mea durere...“. Gândurile erodează ca un vierme fantast ființa dilematică ce nu-și poate asuma starea de beatitudine decât sporadic, atârnând între stări contradictorii, observând mediul pentru a putea facilita tranziția dintre trecut spre prezent. Rezervorul rememorării se cere înlocuit cu „amintiri din prezent.“ Apele furate sunt receptacolul permisiv, o cutie a Pandorei care lasă să se propage durerea și păcatul. Tentațiile apocaliptice conduc discursul liric înspre aserțiuni gnomice. Uitarea, dat inexorabil al umanității, este percepută ca prima treaptă a extincției. Poetul se întrupează într-un prototip umanoid, Omul Mulțimii, care-și lasă seva sangvină în „marea ierbii“. Sinele se multiplică abracadabrant, într-un halou proliferant: „Nu văd decât zeci de versiuni ale mele înspre o singură mască ce răsucește chipuri precum foile inefabile de cer...“

Autor: ANA OLOS
Titlu: AUTORI CANADIENI CU ȘI FĂRĂ CRATIMĂ
Gen: ESEU
Colecția AKADEMOS
Pagini: 140
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94948-0-6
Preț: 30.00 Ron ➺                                  …⇅…

Cartea apare spre a marca trecerea unui sfert de veac de la înființarea Centrului de Studii Canadiene la Facultatea de Litere a Universității de Nord din Baia Mare și a programului aferent de predare a Studiilor canadiene la specializarea limbă și literatură română cu o limbă modernă (engleză sau franceză), precedând aniversarea, în 2024, a douăzeci de ani de la înființarea masteratului interdisciplinar cu același profil. Volumul cuprinde o selecție din lucrările ce le am publicat în domeniul canadianisticii în limba română, între anii 2000 și 2017, fără a respecta ordinea cronologică, cu minime ajustări și neaduse la zi, căci aceasta ar fi însemnat rescrierea lor dintr o cu totul altă perspectivă. (O parte dintre cele publicate în limba engleză se regăsesc în lista din „Addenda”.) Selecția începe cu un „remember” dedicat lui Timothy Findley (1930–2002), important romancier și dramaturg postmodern de limbă engleză, întâlnirea cu care, la un Seminar de Studii Culturale la Stuttgart (1995), el care i a inspirat autoarei ideea de a introduce un curs despre cultura și civilizația canadiană la filologia băimăreană. Două comentarii se referă la scriitoarele canadiene ale căror nume s au impus pe plan internațional: Alice Munro (1931), premiată cu Nobelul pentru Literatură în 2013, și Margaret Atwood (1939) care merita cu prisosință același premiu. Un omagiu postum este și interviul cu Eugen Giurgiu (1924, Turda − 2016, Toronto), scriitor și muzician român stabilit în Canada în anii șaizeci, după ce fusese, înainte de 8 a emigra, directorul artistic al Operei Române și a publicat deja trei cărți de proză. Și a continuat cariera de muzician în țara de adopție, scriind nuvele și romane în română, publicând pe internet revista multilingvă Litterae. Articolul despre Stephen Henighan (1960, Germania, canadian din 1966), vizitator al României și al Maramureșului, se referă la Lost Province. Adventures in a Moldovan Family (2002), o relatare a experiențelor sale din timpul șederii în Republica Moldova. Versiunea românească: Provincia pierdută. Aventuri într o familie moldovenească, datorată Dianei Stanciu, a apărut în 2005 la Editura Arca din Chișinău. Titlul cărții conține o aluzie la identitatea problematică a canadienilor care, fie că se consideră încă aparținând culturii țării unde s au născut ei sau strămoșii lor, fie că mărturisesc o identitate multiplă, temă vizibilă la mai toți autorii din țara frunzei de arțar, cu două limbi oficiale și prezentată de sociologul John Porter ca un „mozaic vertical” în 1965. Ana Olos

Autor: DANIELA SITAR-TĂUT ANETA FĂZĂCAȘ ANDREEA LAURENȚIU (COORDONATORI)
Titlu: SCRIITORI DIN NORD = ÉCRIVAINS DU NORD = WRITERS OF THE NORTH
Gen: TRADUCERE
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 186
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94948-3-7
Preț: 30.00 Ron ➺                                  …⇅…

Proiectul nostru traductologic a vizat stimularea creativității și a dorinței de afirmare a copiilor și a tinerilor, pregătindu-i pentru o viață 11cu noi și multiple provocări, reflectate în numărul mare de scriitori selecționați, diversitatea stilistică a acestora, dar și dezvoltarea abilităților de comunicare multilingvistice, ca elemente constitutive ale personalității tânărului european contemporan, prin provocarea tinerilor de a cunoaște literatura locală, dar și de a o reflecta în limbi de circulație internațională. Dacă progresia lingvistică este un proces relativ ușor de proiectat și realizat, cea culturală constituie o piatră de încercare pentru profesor, deoarece implică atât componenta cognitivă, cât și pe cea afectivă, având un caracter ciclic, în trepte, competențele asimilate anterior fiind supuse unei deconstrucții și reconstrucţii permanente sub influența noilor cunoștințe. Cel mai dificil proces a fost cel al traducerilor lirice, decodarea corectă – sperăm noi, a sensului pe care autorul a dorit să-l transmită, dificilă pentru elevii ciclului liceal. Nivelul lor de competențe lingvistice poate ajunge la C1, ca limbă străină principală și B1-B2, ca limbă străină secundară. La nivel intra-textual, consultarea dicționarelor a dus la o utilizare inadecvată a anumitor termeni, deoarece elevii s-au mărginit uneori la preluarea sensului prim, abia după o primă corectură structurile problematice fiind prelucrate în funcție de context, limbaj, nivel de limbă. Prezența unor fraze specifice limbii române, preluarea „după ureche” a calculilor lingvistici s-au dovedit pietre de încercare pentru tinerii interpreți. Tentativele de a apela la Google translate au condus la barbarii semantice, deoarece acesta este un instrument care poate traduce eficient doar cuvinte disparate sau fragmente de propoziție. Proiectul traductologic Scriitori maramureşeni a fost demarat în anul 2020 dar, din motive pandemice, am sistat temporar concretizarea lui editorială. Tălmăcirile în limba franceză au fost coordonate de doamnele Aneta Făzăcaș, cea care m-a ajutat, de fiecare dată să definitivez și șlefuiesc à la française năstrușnicele mele inițiative, Paula Oros și subsemnata, în vreme ce limba engleză a beneficiat de suportul doamnelor Doina Czibere, care ne-a oferit o pertinentă transpunere a prozei regretatului Augustin Buzura, Andreea Laurențiu și Selena Acqui, care ne-a asigurat și tălmăcirea prefeței. În ultimii ani am găzduit numeroase manifestări, care să înlesnească apropierea tinerilor de condeierii locali, dintre care mulți s-au impus în circuitul național sau chiar internațional, ca voci lirice sau epice inegalabile, într-un duet traductologic care s-a dorit a fi un liant între generații, dar și o promovare a literaturii maramureșene. 12Din păcate, doi dintre locatarii acestui tom au plecat dintre noi. Este cazul rafinatului echinoxist George Achim și a profundei Ioana Ileana Ștețco. Ne-au fost alături în acest voiaj temerar: Alexa Gavril Bâle, Gheorghe Mihai Bârlea, Florica Bud, Elena Cărăușan, Betty Kirchmajer- Donca, Rodica Dragomir, Ștefan Jurcă, Vasile Morar, Vasile Muste, Gheorghe Pârja, Nicolae Scheianu, Echim Vancea și parodistul Lucian Perța. Dintre prozatori, am reușit să-i includem în volumul nostru doar pe acad. Augustin Buzura, Ioan Groșan și Marian Ilea. Această apariție editorial nu ar fi fost posibilă fără generosul sprijin al doamnei Dana Buzura-Gagniuc, manager al Revistei de cultură „Nord Literar”, promotor infatigabil al tinerilor, drept pentru care îi adresăm și aici calde mulțumiri. O ultimă precizare: am selecționat, pentru demersul nostru, doar membri ai Uniunii Scriitorilor din România, pentru a impune un oarecare criteriu valoric, în vreme ce alegerea autorilor și textele prezente în el a aparținut traducătorilor. Daniela Sitar-Tăut

Autor: ALEXANDRU BUICAN
Titlu: BRANCUSI – A LEGENDARY LIFE
Gen: BIOGRAFIE
Pagini: 854
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-95775-1-6
Preț: 160.00 Ron ➺                                  …⇅…

Foreword Why isn't there a biography of Brancusi yet? We have asked ourselves this question seventeen years ago and find it as bewildered as it referred to a sculptor of whom it was said: "Next to Shakespeare and Beethoven, there is yet a god: and that is the Romanian Constantin Brancusi"; or "The history of sculpture, in Europe, measures only three landmarks: Phidias—Michelangelo—Brancusi." And soon this bewilderment turned to frustration. We had to admit, then, that such a biographical attempt is not in the least easy. First of all, the one who dares approach such a task should have access to several cultures: Romanian, French, and, although Brancusi lived almost half a century in France, especially American. For most of his life, the sculptor was in a position to live physically in France, but to be financially dependent on his American patrons. And not only that. His recognition came in 1913 at the famous Armory Show in New York. And the extraordinary celebrity that followed was brought to him by the even more famous „Bird trial", known as Brancusi v. United States, which also took place in the US. The enthusiasm with which Brancusi was embraced by the Americans was incredible. Therefore, a very large number of the most important names of American culture wrote about him, leaving to posterity a vast body of memories outside of which Constantin Brancusi's biography cannot be written. Naturally, the attempt should have come from the Romanians, whose interest in such an illustrious representative born amongst them is somewhat greater. But the political context surrounding Romania after the Second World War couldn't have favored the appearance of a Brancusi biographer. The Iron Curtain between Romania and those cultures where Brancusi became renowned cut back the number of people who were allowed to travel and made research almost impossible. And the ideological attacks that transformed the famous sculptor of The Bird, for decades, following his death, into an outcast artist, made the mission extremely difficult from the start. For the researchers outside Romania, the same factors acted in the opposite direction. To them, those formation years and especially that intimate, physical, and psychical environment Brancusi came out of remained impenetrable. 10 BRANCUSI And, foremost, in addition to the many historical difficulties came the greatest difficulty of all: the uniqueness of the subject itself. From the very beginning, we must state that the real motivation behind this biographical attempt lies within the interest that Brancusi's work has stirred within us from the very early times of our lives. The spectacle of Brancusi's art has been a revelation to us, thus imposing itself as truth from the first impact it had on us. (After all, we are writing Brancusi's biography half a century after his disappearance, because he is the one who created The Birds, The Kiss, The Column, and his portraits). But revelation doesn't imply understanding, and upon trying to clarify what the truth of his art resides in, we find ourselves confronted with difficulties. What appears to us as particularly astonishing is the wide variety of exegetic opinions, a variety which is a mere testimony to the fact that we are facing a grand creation. As we believe that his work is best explained by the biographical incident ("It is not hard to do my work, Brancusi used to say, it is hard to put myself in the situation of doing it"), we have first tried to understand that ensemble of soul and thought this grand creation came out of. And then the variety of interpretations of the man appeared to us even more astonishing than those of his work. To the one who reads brancusian literature, it is immediately obvious that Brancusi's personality, through its originality, not to say its "exoticness", appeared to the critics as hard to scrutinize and assemble in one unifying formula. The sculptor's personality has been explained in various manners, the diverse "formulas" given are the most contradictory. He has been successively talked about as a Platonist, a peasant, a saint, an eccentric character, and many more. We have read these "formulas" with great interest (our conscience obliged us, during the conceiving of this book, to read as much as possible of what had been written about him), and thus we came upon some very interesting interpretations. But as each of these interpretations had a measure of truth in it, so it appeared to us as having a measure of falseness. We have consequently come across a "Brancusi mystery." It has then clearly imposed on us the truth that unraveling the "Brancusi mystery" cannot be done in pieces. Therefore, we have strengthened our belief that the vast variety of suggested "solutions," as well as the disconcerted observable behind these attempts, is to a certain degree the consequence of the absence of the biography. And it is obvious that almost everyone who wrote about Brancusi's works had felt this absence, for they tried to bring to the surface, to some extent, the sculptor's existence, giving either various portraits or more or less precise chronologies. No more than that. Moreover, writing a biography isn't a task for anyone, but a task for the one who heard the inner call of bringing back to life Brancusi, the man. Foreword 11 Therefore the biography did not appear. The writing of this book raised many problems of which I will mention only a few. The reader wants to know from the very beginning which type of biography ours is. It is usually believed that there are two main biographical schools. The first is the "erudite" one, consisting of a series of dates discussed over thoroughly by the authors, usually professors afraid of being accused of "vulgarization" or "popularization." The other one is the "artistic" one, whose representatives want the "hero" to live throughout the pages of the book. These authors are afraid that their work will remain otherwise unknown to the general public. The two schools appear to legitimately exclude one another. On one hand, the "erudite" biographers want to discredit the "artistic" biographies as unscientific, trying to raise in the reader's mind the doubt regarding the thoroughness of the information, accrediting the idea that talent is opposed to academic rigor. In a way, they imply that artistically presenting even the strictest erudition would lower the biography in the abominable domain of "fictionalized lives." (We will not defend the cause of the fictionalized "biographies." Enough has been written against these unworthy inventions for us to insist on. Let us only say that, in our case, such works have not aided us even for orientation, let alone documentation.) On their behalf, the authors of the artistic biographies accuse the “erudite” school adepts of lacking the talent to evoke. The accusation, although justified at times, doesn’t explain everything either. We believe that this "bickering" doesn't reside in a difference of method but a difference of temperament. Accessibility is true to a significant extent a matter of exposing the material. Eliminating from the text the discussion of the sources, referencing them as footnotes, and using the means of composition is sufficient to make even the most "academic" of works accessible to the general public. Why, though, do the "erudite" school adepts not cross this line? The real problem does not consist of the method of exposition. Most of the time, in their efforts to be "academic," by presenting their indiscreet manner of searching through sources, these "erudite" school adepts divulge their intellectual intimidation before the biography. As accused, they end up stopping life (which is the very essence of the biographical genre) from entering their books. Just as false is the doubt shown by the "erudite" school adepts towards the documentary thoroughness of artistic biography, for nothing hinders the latter to be based on the same documents as the "erudite" biography. This contradiction between "erudite" biography and "artistic" biography stroke us as being only an apparent one. Artistic biography is, compared to the 12 BRANCUSI "erudite" one, not different, but "more than less". Lacking the talent to evoke, or rather intimidated when confronted with the subject, the former stopped too soon. The true difference between these two manners (which are, in fact, only different stages) of biography is found within a spiritual dimension of the author who does or does not see "deep", in relief, tri-dimensionally. A biographical writer must have, just as the biography's reader whom he wants to reach, a passion for life. But, most of the time, the latter drops the book dissatisfied. Out of the "thorough" biography, he has just read he may extract many a date whose preciseness he had been convinced not to doubt, from the discussion of the sources. But something seems to be missing from the book. And most of the time what's missing is life. Wanting to unravel the “Brancusi mystery” we have foremost rejected an a priori cipher and, in order not to reach an arbitrary solution, we have always heeded the documents. We have thus obliged ourselves to an erudition work. But we understood that we were writing this biography at a time when the written word lost its predominance in front of images (film, television) and we changed the optics. We highly prize the notion of "presence" and consequently, we have tried to bring Brancusi back to life by detaching from the multitude of documents all those "flashes" in which the man is raised above void by the written memory of one or another of his contemporaries. So we have given the greatest attention to those evocations which make their authors eyewitnesses. Evoking a Brancusi and Modigliani's escapade to Hale to eat onion soup, ended for Brancusi, because of drunkenness, at the police station, maybe regarded by the "erudite" as an impiety, but just as the arid chronology is the skeleton of the biography, so are those moments its flesh. If we also managed to quantify the abstract chronology of documents in epic categories, corresponding to the incidents of Brancusi's biography, superimposed on the public events of his lifetime ("War," "Americans in Paris"), another purpose of this book was achieved. Another matter appeared as important. To draw out of the past and bring back to the present the long and painful, but also full of joy artist's process of creation, another task had to be undertaken, that of dating the works. The previous chronologies, at a more thorough analysis, have revealed many an error. The dates are controversial and we have consequently decided to take it all from the beginning and put together a chronology by confronting all sorts of documents (especially photographic ones), thus solving an enormous jigsaw. A detective's work. Exciting, but not in the least easy. A common thing for the biographer as well is the fact that one's existence cannot be understood outside its time and place. Brancusi, one of the heroes Foreword 13 of modern art, lived for fifty-three years in Montparnasse, and Montparnasse was the place where almost everything related to this modern art came into being. Thus, nothing is more natural than the attempt to get closer to Brancusi through the indirect manner—circumstantial we can call it—of evoking the time and place where his life unfolds. And, in his case, this evocation appears even more essential. Here, a reason for bewilderment is the fact that, in that incredible Montparnasse, where eccentricity was sought out no matter the cost, Brancusi was regarded as an authentic eccentric character. And, after a while, to whoever begins to slowly understand the essence of the artist's character; it becomes clear that his eccentricity came from his radical way of refusing any eccentricity. The principle of evoking the environment, a justified one to those who adhere to it, is all the more valid to those who define themselves by rejecting it. That is why in our priorities' order evoking the epoch is at the same level as evoking the man. In most biographies, the accent falls till monotony on the main "hero"; the other characters, those playing an active part in the "hero's" life, remain only abstract ones. Consequently, the epoch cannot be called forth, for this implies the collaboration of a great number of people. We wanted to step over this drawback and thus evoked as many times as necessary the lives of those revolving around the sculptor. Brancusi's presence, however episodic, at the banquet held by Picasso in honor of Rousseau-"Le Douanier"; the presence, at the same café table, of Brancusi, Picasso, and Matisse at a Dadaist meeting, meeting degenerated in a monstrous scandal, all these give substance to abstract things, place us in the middle of events, but most of all place our hero within his times. These human interactions explain the climate of ideas. Not mentioning a visit Lehmbruck paid to Brancusi at the time when the latter would present his Prayer at the Saloon, would mean not giving a true picture of the epoch (the lines of The Prayer would later be obsessively found in the German's creation to whom the Romanian's sculpture provoked a "revelation" and gave the very key to his subsequent artistic vision) and even compromising the attempt of evoking Brancusi himself. Therefore, we have bound ourselves to read an impressive number of books about the times of the first half of the last century's Paris. On one hand, synthesis books about the epoch, and on the other, biographies of those "characters" who gave substance to that epoch, also synthesis works, but let us call them one-dimensional works. The exposition of the material is chronological. Nevertheless, we have alternated the chronological method with the essayistic one. The chronological method pushed too far would have resulted in an absurdity. Much of the information which cannot be dated would have been left out, and others, dated, would have broken the narration. An eloquent example is the visits to Brancusi's studio, extremely numerous and some even very significant. These have been approached with the essayistic method. Otherwise, we should have broken the narration whenever the studio door in Impasse Ronsin opened. We called our book "a biography" and not, pretentiously, "A life of Brancusi." Will other biographies be written? No doubt. Brancusi has posterity on his side. Others, more competent and gifted, will fill the gaps left by this first attempt. But, for the moment, Brancusi needed to be seen (not commented on). Friday, March 10, 2023, Memphis, TN

Autor: ALEXANDRU BUICAN
Titlu: BRÂNCUȘI - O BIOGRAFIE LEGENDARĂ
Gen: NONFICTION
Colecția MEMORII/BIOGRAFII
Pagini: 810
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-95775-2-3
Preț: 150.00 Ron ➺                                  …⇅…

Calendarul — obiectiv — arată că de la apariția celei dintâi ediții a acestei cărți au trecut, nici mai mult, nici mai puțin, decât doisprezece ani! (Când, oare, vor fi trecut! și unde am fost eu în tot acest timp?!). Deși, de atunci, au fost mai multe intervenții să retipăresc lucrarea, am declinat aceste invitații, pline de bunăvoință de altfel. Mai mult: îmi aduc aminte reticența cu care am dat la tipar cartea atunci. Deși lucrasem la ea mai bine de cinci ani (fără nici un fel de pauze), îmi părea că, totuși, nu era „gata”. Deși dezgropasem sute de surse — literalmente —, care nu mai fuseseră niciodată valorificate în legătură cu Brâncuși (la New York frecventasem timp de cinci ani NY Public Library cu o îndârjire de care n-aș mai fi capabil în prezent), eram conștient că anume documente nu fuseseră încă făcute publice, nefiind puse, deci, la dispoziția cercetătorilor. În alt sens însă cartea era — atunci chiar — terminată. În timpul lucrului mai ales o idee m-a urmărit mereu. Confruntat cu marele, foarte marele număr de memorii pe care le-am dezgropat din atâtea și atâtea surse, s-a pus problema lăsării afară a multora din ele. Și atunci m-am întrebat dacă, păstrându-se structura de bază a cărții — cronologia, dar mai ales acele mari categorii conceptuale — „războiul”, „americani la Paris”, „dinner la Brâncuși”, „atelierul”, „din nou războiul” etc. — menite să fixeze în concepte culturale o existență, altminteri haotică precum viața însăși — nu s-ar putea scrie aceeași biografie folosindu-se alte intrări bibliografice decât cele dintr-o primă versiune. Evident, ar fi fost o încercare interesantă. Însă ar fi necesitat și ea vreun an sau doi de muncă, iar interesul ar fi stat mai mult în elucidarea multor probleme legate de arta biografică. Ideea însă m-a ajutat să-mi clarific o altă îndoială. Aceea a gradului de importanță al unor elemente primordiale biografiei. Anume corespondența primită și cea trimisă. Oricât aș fi evitat să folosesc memoriile unora sau altora dintre martorii oculari, împărțindu-le între cele două variante, n-aș fi putut evita reproducerea câtorva corpusuri epistolare fără de care viața lui Brâncuși ar fi devenit neinteligibilă — ori aceste corpusuri sunt unice! De pildă, scrisorile lui John Quinn („patronul” său) către Brâncuși și răspunsurile acestuia din urmă, la care s-ar putea adăuga cele ale altor colecționari și, mai ales, ale celor care i-au organizat expozițiile personale (toate în America!): Edward Steichen, Walter Pach, Marcel Duchamp, Marius de Zayas, Agnes Meyer sau Joseph Brummer (unice și ele, evident). Am înțeles atunci că singurele lucruri care rămăseseră afară (din arhivele ce nu fuseseră făcute publice), erau marginale și adăugarea lor nu mai putea, eventual, decât să aducă câte o precizeze în detalii. Totuși, anumite corpuri de corespondență, neutilizate, lăsau doar schițate unele dintre relațiile sentimentale ale lui Brâncuși. Nu este greu de văzut că bibliografia cărții este în proporție de mai bine de 90%, de proveniență americană și în prefața ediției întâi am arătat de ce. Acolo nu mai era, deci, aproape nimic de adăugat. Chestiunea nu stătea la fel în privința arhivelor franceze. De atunci însă, cercetători de la Muzeul de Artă Modernă din Paris au împlinit această lacună cu câteva publicații pe care le-am putut folosi, spre câștigul cititorilor. Astfel pot asigura pe cei care vor fi intere¬sați de această carte că, de astă dată, nimic cu adevărat important nu a mai fost trecut cu vederea sau, cum spun americanii, că nici o piatră nu a rămas neîntoarsă. Cred că acum, când închei această a doua ediție a unei cărți pe care am gândit-o și scris-o într-un interval de șaptesprezece ani, îi pot spune adio omului genial în atelierul căruia am trăit o mare parte din viața mea, nu numai alături de el, dar și de cohorte de vizitatori care mi-au impus, vrând nevrând, să-i cunosc (și chiar bine!). București, mai 2019 ALEXANDRU BUICAN

Autor:
Titlu: ON THREE DIFFERENT PATHS IN SEARCH OF THE "ABSOLUTE"
Gen:
Pagini: 0
Dimensiuni: cm
Editura:
Editorial_08-01_354
Preț: 0.00 Ron ➺                                  …⇅…

To talk about the genesis of the three biographies that have been the subject of my concerns for about two decades, I must first make certain intellectual confessions which may be controversial. So... I could not give an exact date when I understood that literature had died: It was sometime after the figure in the calendar had passed in the year 2000. Of course, many people still write poetry, prose, or theater and will not agree with the above statement at all. But that is the subject of another discussion. For a man who grew up in the cult of literature—and that means seeing the world and describing it through a temperament, as Emilé Zola put it if I'm not mistaken—this revelation was neither more nor less than the end of the world; of the world as mankind had known it until now. It was an intellectual Armageddon. What will the world look like after this catastrophic cessation of the way it has been trained up until now; of a catastrophic cessation of communication between people through this instrument which was literature—a product of the alliance of thought and expression through language—one can only speculate. But that's again another discussion. I cannot say that I knew that literature was dead; I was just feeling it. I had written two plays and a novel in my early youth and had carried them with me across the Ocean like precious scents. They were, of course, just what they were: crooked and incomplete products, perhaps, but they were part of me and in time I managed to print them—a sign of human frailty. But at that moment I saw the history and culture under which we had lived for more than two thousand years differently. Having no future, only past! And because the cultural past must be protected and, as far as I'm concerned because I had the disease of writing, I chose to contribute, with my means, to save some cultural territories from oblivion. It was then that I understood that if, as they say, humans (and I mean the individual, not the species) is at the center of everything that exists, then, culturally speaking, the biographical genre should be at the center of the edifice of writing. This new opening widened my intellectual scope. I had crossed the threshold from fiction to nonfiction. From now on everything seemed possible, the life of an individual being that mandatory crossing point for the whole society, for the whole world. Cultural perspectives were becoming inexhaustible, infinite. I now had a sense of freedom: I no longer felt like I was at the center of the writing activity. And as I considered myself one of the few, let's say chosen, who had seen ideas, I decided to step on the Romanian territory of this high geography. It is how the three biographies were born over time and with a lot of work: The Impaler. A biography of Vlad III Dracula; Brancusi. A Legendary Life and Camil Petrescu in his time. The biography of an idea. Here I would like to make a digression. Several of my acquaintances live with the conviction that, since I lived so many bitter years in America, I chose the first two subjects of my investigations because they had editorial potential outside of Romania. Nothing more wrong! Vlad III, Brancusi, and Camil Petrescu were among those rare Romanians (and people in general) who saw ideas. In the case of Brancusi, who created in the matter (marble, metal, wood) different ideas of the beings or objects that surround us, or of Camil Petrescu, the author of the Doctrine of Substance, The Game of Feeries and the poem "Ideea," there is no need for much arguing. But The Impaler? Well, maybe none of those mentioned before saw the world more geometrically than he did. If in Antiquity there was a Procrustes who shortened or lengthened people according to the measure of his Bed, The Impaler, using his legendary "stake," also pursue hallucinatingly the idea of perfecting humanity. Of course, the Romanian one in his case. Let's not avoid the fact that he impaled many more Romanians than Turks, Hungarians, or Germans! About the relationship between the absolute spirit of Vlad III and the Romanians, I explained in the preface of the book: "Vlad III was undoubtedly a man of genius, but an "absolute" man, a man of geometric solutions and in this light he joins radical figures of history, being one of those who decided to discipline nature. However, taking an attitude towards the "Romanian problems," which from a historical perspective proved to be the same as always, he highlighted them, like no one else in his era. In other words, he "shepherded" his compatriots. And the Romanians understood this." And in the afterword of the book I briefly touched on the relationship between his European fame and this absolute spirit, so rare and so misunderstood (for this very reason). "It can rightly be said about Vlad III that, through his cruelty, he "scared the West"—and not only that. Michael Beheim, his contemporary, began his poem dedicated to him as follows: "Among all the madmen and all/ the tyrants I have heard of/ on this earth/ and under the wide sky,/ since the world was a world,/ there was none crueler." There, Vlad III's inclination towards cruelty will be associated to this day with the "gothic stories," those foggy fantasies, which betrayed the psychic clarity, the drive towards the Absolute which, at least in their beginnings, formed the basis of the extraordinary punishments applied by his contemporaries. However, the Romanians, who until now have not found the solutions to get out of the state of backwardness, which has become chronic, forgave his cruelty a long time ago. And they projected in his person their obsession with the "descent" of a legendary social surgeon who would extirpate the atavistic evil from their being—hence the continuous invocation, by poets and delicate spirits, of "The Impaler." As I did not feel called to explore the paths to the Absolute walked by Plato, by Shakespeare disguised as Hamlet, by Molière disguised as Alceste the Misanthrope, nor to find myself under the Scandinavian mists in the footsteps of Ibsen, I chose from "ours." They are by no means lower than those named before or, who knows... Because let us be clear: the one born to wander the harsh and cold planes of the Absolute knows no limitations of any kind. In his turn the reader who is born to understand these matters will simply understand them. For him, the connection between the three personalities who were active in such different areas should not be argued. For the others, any argument, no matter how specialized (as Camil Petrescu does in "Addendum to Spurious Treatise for the use of Playwrights" published at the end of the third volume of the "legendary" edition of his Plays published by the Royal Foundation for Literature and Art in 1946-1947), is useless.
Alexandru Buican
30.07.2023

Autor:
Titlu: PE TREI CĂI DIFERITE ÎN CĂUTAREA „ABSOLUTULUI”
Gen:
Pagini: 0
Dimensiuni: cm
Editura:
Editorial_08-01_7135
Preț: 0.00 Ron ➺                                  …⇅…

     Ca să vorbesc de geneza celor trei biografii care au făcut obiectul preocupărilor mele timp de cam două decenii trebuie să fac mai întâi anume mărturisiri de ordin intelectual, care se poate să fie controversate. Deci...
     N-aș putea să dau o dată exactă momentului în care am înțeles că literatura murise. Era cândva după ce cifra calendarului trecuse de anul 2000.
     Desigur că mulți oameni scriu în continuare versuri, proză sau teatru și ei nu vor fi deloc de acord cu aserțiunea de mai sus. Dar asta face obiectul unei altfel de discuții.
     Pentru un om care a crescut în cultul literaturii — și asta înseamnă a vedea lumea și a o descrie printr-un temperament, cum spunea Emilé Zola dacă nu mă înșel — această revelație era, nici mai mult nici mai puțin, decât un sfârșit de lume; de lume așa cum o cunoscuse omenirea până acum.
     Era un Armaghedon intelectual.
     Cum va arăta lumea după această încetare catastrofală a modului în care ea s-a instruit până acum; de încetare catastrofală a comunicării dintre oameni prin acest instrument care a fost literatura — produs al alianței dintre gândire și exprimare prin limbă —, nu se poate decât specula. Dar asta e din nou o altă discuție.
     Nu pot spune că știam că literatura murise; simțeam doar.
     Scrisesem în prima mea tinerețe două piese de teatru și un roman și le purtasem cu mine peste Ocean ca pe niște odoare de mare preț. Erau, desigur, doar ceea ce erau: probabil niște produse strâmbe și incomplete, dar erau parte din mine, peste timp aveam să le tipăresc — semn de slăbiciune omenească.
     Dar atunci am văzut istoria și cultura sub zodia căreia noi trăisem de mai bine de două mii de ani, în alt fel. Fără viitor, numai cu trecut! Și pentru că trecutul cultural trebuie protejat și, în ceea ce mă privește, pentru că aveam morbul scrisului, am ales să contribui și eu, cu mijloacele mele, să salvez de la uitare câteva teritorii culturale.
     Tot atunci am înțeles că dacă, așa cum se spune, omul (și mă refer la individ, nu la specie) este în centrul a tot ce există, cultural vorbind, genul biografic ar trebui să fie în centrul edificiului scrisului. Această nouă deschidere mi-a lărgit aria de acțiune intelectuală. Trecusem pragul de la fiction la nonfiction. De acum totul părea posibil, viața unui individ fiind acel punct de trecere obligatoriu pentru întreaga societate, pentru întreaga lume. Perspectivele culturale deveneau inepuizabile, infinite.
     Aveam acum un sentiment de libertate: nu mă mai simțeam un eu în centrul activității scrisului.
     Și cum mă consideram dintre cei puțini, aleși să le spunem, care văzuseră idei, am decis să pășesc pe teritoriul românesc al acestei geografii înalte. Așa s-au născut în timp, și cu foarte multă muncă, cele trei biografii: Țepeș. O biografie a lui Vlad III Dracula; Brancusi. O Biografie și Camil Petrescu în vremea lui. Biografia unei idei.
     Aici aș vrea să fac o digresiune. Câțiva dintre cunoscuții mei trăiesc cu convingerea că, deoarece am trăit atâta amar de ani în America, am ales primele două subiecte ale investigațiilor mele pentru că purtau un potențial editorial în afara României. Nimic mai eronat!
     Vlad III, Brâncuși și Camil Petrescu au fost dintre acei români (și oameni în general) rari care au văzut idei. În cazul lui Brâncuși cel care a creat în materie (marmură, metal, lemn) diferite idei ale ființelor sau obiectelor care ne înconjoară, sau al lui Camil Petrescu, autorul Doctrinei substanței, al Jocului Ielelor și al poemului „Ideea”, nu e nevoie de prea multă argumenatare. Dar Țepeș?
     Ei, bine, poate că nici unul din cei menționați înainte n-a văzut lumea mai geometric decât el. Dacă în Antichitate a existat un Procust care îi scurta sau îi lungea pe oameni după măsura Patului lui, Țepeș, folosind legendara lui „țeapă”, a umblat și el halucinant după ideea de a perfecționa umanitatea. Desigur pe cea românească în cazul său. Căci să nu ocolim faptul că el a tras în țeapă muuuuult mai mulți români decât turci, unguri sau germani!
     Despre relația dintre spiritul absolut al lui Vlad III și români, am dat o explicație în prefața cărții: „Vlad III a fost, fără îndoială, un om de geniu, dar un om «absolut», un om al soluţiilor geometrice şi în această lumină se alătură figurilor radicale ale istoriei, fiind şi el unul dintre cei care au hotărât să disciplineze natura. Luând însă atitudine faţă de «problemele româneşti», care în perspectivă istorică se dovedesc a fi cele dintotdeauna, el le-a pus în evidenţă, ca nimeni altul în epoca sa. Cu alte cuvinte, el «i-a păscut» pe conaţionalii săi. Şi românii au înţeles asta.”
     Iar în postfața cărții am atins succint relația dintre faima sa europeană și acest spirit absolut, atât de rar și atât de neînțeles (tocmai din acest motiv). „Despre Vlad III se poate spune, pe bună dreptate, că, prin cruzimea sa, a «speriat Occidentul» — şi nu numai. Michael Beheim, contemporanul său, îşi începea astfel poemul pe care i-l dedicase: «Dintre toţi turbaţii şi toţi/ tiranii de care am auzit eu/ pe acest pământ/ şi sub cerul larg,/ de când e lumea lume,/ n-a fost vreunul mai crunt.» Acolo, aplecarea spre cruzime a lui Vlad III va fi asociată până în zilele noastre cu «povestirile gotice», acele fantezii ceţoase, care au trădat clarităţile psihice, pornirea către Absolut ce, măcar la începuturilor lor, au făcut temeiul nemaipomenitelor pedepse aplicate de el contemporanilor.
     Românii însă, care nici până acum n-au găsit soluţiile de ieşire din starea de înapoiere, devenită cronică, i-au iertat de mult cruzimea. Şi şi-au proiectat în persoana lui obsesia cu «coborârea» unui legendar chirurg social care să extirpeze răul atavic din fiinţa lor — de unde o continuă invocare, de către poeţi şi spiritele delicate, a lui «Ţepeş»”.
     Cum nu mă simțeam chemat să explorez căile spre Absolut bătute de Platon, de Shakespeare deghizat în Hamlet, de Molière degizat în Alceste cel Mizantrop și nici să mă aflu sub cețurile scandinave pe urmele lui Ibsen, am ales dintre „ai noștri”. Aceștia, cu nimic mai prejos decât cei numiți mai înainte sau cine știe...
     Căci, să fim lămuriți: cel născut să se rătăcească pe întinsurile aspre și reci ale Absolutului nu cunoaște limitări de nici un fel.
     Cine e născut să înțeleagă aceste chestiuni, le va înțelege. Pentru el legătura dintre cele trei personalități care au activat în zone atât de diferite, nu trebuie argumentată. Pentru ceilalți, orice argumenare, oricât de specializată (așa cum o face dealtfel Camil Petrescu în „Addenda la Falsul tratat...” publicată la sfârșitul celui de-al treilea volum din ediția „legendară” de Teatru apărută la Fundația Regală Pentru Literatură și Artă în 1946-1947), e inutilă.
     Alexandru Buican
     30.07.2023

Autor: ȘTEFANIA BOZGA-TERKEL
Titlu: ANALIZĂ‚ ASUPRA MODULUI DE ÎNTOCMIRE A STRATEGIILOR DE DEZVOLTARE ALE MUNICIPIILOR ȘI ORAȘELOR DIN ZONA DE NORD-VEST
Gen: NONFICTION
Colecția AKADEMOS/ DIDACTICA
Pagini: 125
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94948-2-0
Preț: 23.00 Ron ➺                                  …⇅…

Reținem motivația alcătuirii acestui tom din introducerea autoarei: „Această lucrare își propune să analizeze modul de întocmire a strategiilor de dezvoltare ale orașelor și municipiilor din zona de Nord-Vest. Analizarea celor 43 de strategii, identificarea criteriilor de elaborare a acestora conform literaturii de specialitate și crearea grilei de analiză a acestora sunt obiectivele pe care este construită cercetarea.“ Studiul este structurat în patru capitole în care a fost surprins rolul planificării strategice în elaborarea strategiilor de dezvoltare. Astfel, cel dintâi capitol pune accent pe un scurt istoric al planificării și managementului strategic în organizațiile publice. Al doilea capitol al cercetării teoretice analizează succint concepte și termeni ce țin de managementul strategic. Capitolul al treilea cuprinde tipuri de abordări în managementul strategic, ce este strategia, prezentarea celor 6 faze ale procesului de planificare strategică, ce este S.W.O.T în analiza strategică și despre Republica Moldova, un exemplu de bună practică. În capitolul al patrulea se face referire la partea practică. Aici găsim scopul cercetării, metodologia folosită, eșantionarea, modul în care au fost colectate datele, precum și analiza, compararea și interpretarea acestora.

Autor: ALEXANDRU BUICAN
Titlu: THE IMPALER. A BIOGRAPHY OF VLAD III DRACULA
Gen: BIOGRAPHY
Colecția MEMORII/ BIOGRAFII
Pagini: 384
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94948-7-5
Preț: 115.00 Ron ➺                                  …⇅…

Many people know the myth of Dracula, but very few know that he was in fact a real person, an fifteenth century ruler of the Romanian people. Still, less people realize that the books they read about the subject are mostly the product of the imagination of the authors. In The Impaler: A Biography of Vlad III Dracula, author Alexandru Buican aims to limit strictly to historical sources Romanians, Hungarians, Turkish, Latin letting them speak for themselves, intending no less then to give the book on the historical Dracula. However uncomfortable may be for the modern reader, the facts about real Dracula’s life are presented with no exaggeration, without any attempt to avoid the psychological fact that made the fifteenth century scholar Mihail Beheim, a contemporary, no refer to the bluntly: „From all the madmen and all the/ tyrants I have ever heard of/ in this world/ and under these skies,/ within living memory,/ no other has been more cruel. It is hard to find, during the Middle Ages, a more controversial personality for posterity than Vlad III Dracula. Firstly, because of the nature of the documents historians could use in their attempt to reconstruct his character. A relatively small number of legends complete an equally restricted number of historical documents, gathered in two collections of texts belonging to medieval literature; they originated in Russia and Germany and described the appalling atrocities of the ruler. The Romanian historiography, definitely concerned with the personality of Vlad III, grasped the issue of the relation between these two types of sources from the very beginning. The method chosen by the historian Ioan Bogdan, about a century ago, became traditional in the Romanian historiography. Bogdan divided the documents into two sections: the former included political and diplomatic sources, the latter, literary narratives. This division has been scrupulously kept by Romanian historians to this day. But it requires a choice. The historian is called to decide between using the legends, Russian and German, and leaving them to philologists. This is not possible, because, in the process of reconstructing Vlad III’s individuality, sources cannot be separated. The attitude is not only a matter of method, it has deeper implications. As, it is obvious that the Romanian historiography handles with difficulty the material (the legends) attesting the sadism of the Prince. Despite the fame Vlad III is “enjoying” in the West, based on the legend of his terrifying ferocity, the Romanians feel that he was a rather positive figure of their national history. The rejection of this dichotomic two-headed human being by the Romanian consciousness, as sources bestow, is due, apparently, to a national sensitivity. Nevertheless, in most cases, the authors of monographs about Vlad III have been mainly driven by his celebrity! And his celebrity is not conferred primarily by strictly historical facts (to be found in documents), but just by the legend! The loss, occurring as a result of any refusal of accepting, relies in the fact that the character of Vlad III, complex, but highly uncommon, even for his time, and which cannot be understood at a unilateral reading, remains obscure. With such preconceptions, it goes without saying that you cannot restore that particular psychology (twice), that of an epoch and a (apparently) bizarre man. If we investigate the legend on his behavior, we find out that his barbarism is not very far above that age, an argument strongly invoked by Romanian historians! What then? Did contemporaries try, by insisting on cruel facts and on the bloody nature of the Romanian ruler, to really express their bewilderment when confronted with an entity beyond their understanding? That particular psychology, imposed to his contemporaries, is the aim of the present book to try to explain first and foremost. We are not afraid to admit Vlad III’s cruelty and it is not our intention to add another work which exonerates him of the legend, we intend to reveal and understand the inner complex of the voivode. Moreover, trying to present his civil status, besides the “heroic” data about the historic figure, and even more intimate details, we have sought to delineate an inner portrait of the famous and frightful man. In investigating Vlad III’s identity, we have decided to solve the dilemma of the sources, considering the legends as documentary material, both factual and psychological, and use them integrated into the narrative epic. Another feature of the Romanian monographs is that they are devoid of large quotations from documents. But this is exactly the essence of the historical evocation. No matter the authority (or talent!?) of an author, a mere narration of facts does not convince. In the long run, the narrative gives way to stories and arouses mistrust. History is not made up of statements, but of evidence. Narratives with no documentary base are not authoritative. Any document carrying energies of 14th century human wills shakes the soul. Therefore, abundantly quoting the sources means leaving the documents (historical and literary) “speak” by themselves, in our opinion the most honest way to elucidating the “psychological mystery of Vlad III Dracula (the Impaler).” Last, but not least, our intention is to put this translation of a corpus of documents, hardly accessible in any other language, except Romanian, at the disposal of those interested in Vlad III’s singularity.

Autor: LUCIAN PERȚA
Titlu: CU BUSOLA PRIN BIBLIOTECĂ
Gen: PARODII
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 299
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94948-4-4
Preț: 35.00 Ron ➺                                  …⇅…

„Unii poeți cântă natura, alții − manierele elegante, unii cântă dreptatea, libertatea, sunt utopici, sceptici sau optimiști. Numai Lucian Perța le descântă pe toate. Dacă-i dai un ghem de mătase, el îl desface și face un ghem de lână, îl toarce pe fus și țese un covor, asemeni celui din Botiza, în care cătanele nu se țin de mână, ci au după ureche un creion chimic, cu care scriu răvașe din armata din amintire. Câte un oștean mai visător compune scrisori în versuri, de dor și de dragoste despărțită. Numai unul, cu mustață șăgalnică, bate cuie de purpură în zidul tandru al sentimentelor noastre. Fusul toarce ca o pisică sălbatică firul de lână din cuvintele limbii române. Cum vine de sus, așa merge pe fus. Lucian Perța, acolo la Vișeu de Sus, și-a construit Marele Imperiu al Parodiei, asupra căruia domnește pe deplin. Și asta n-o spun numai eu, ci au spus-o răspicat, prin vremuri, Laurențiu Ulici, Gheorghe Grigurcu sau Mircea Martin. Da, am fost de față când Laurențiu l-a definit ca un mare parodist al literaturii române contemporane. Altruiștii spun că este cel mai mare. Pe masa din preajma tronului parodic, când a făurit această antologie, au stat poeți care, lună de lună, au luminat o pagină de poezie. În fața parodistului, toți sunt egali, ca în fața Judecății de Apoi. Între poezia originală și replica parodică a lui Lucian Perța este o căsnicie fără divorț, o tandrețe din care câștigă parodia. Lucian a schimbat și definiția parodiei. Deși cuvântul vine de la grecii cei antici, el i-a dat libertatea de a fi în rând cu noi, cei care mai punem și piper în mierea de albine. Dar cu Lucian Perța nu-mi pun mintea, deoarece știu că are o putere cu mai multe capcane. Pe care nu le pricep. Ondularea lui cu poemele confraților este o formă de a primeni noi teritorii lirice. Cum spuneam, unora ni se pare parodia o poezie întoarsă pe dos, dar și un fel de prelungire a înțelesurilor râvnite de autorii poemelor. Până la bardul de la Vișeu de Sus, parodia era risipită prin ungherele literaturii. Era un simplu zâmbet în prier. Lucian a intuit la vreme că lumea unui poem este mai reală decât convenția acestei vieți, văzută prin simboluri. El a inventat logodna poemului cu parodia, care nu se nuntesc, dar fiecare exercițiu liric este un banchet al spiritului. În anii tinereții noastre semăna cu noi. Apoi, am plecat prin lume să ne căutăm norocul. Când l-am reîntâlnit, Lucian purta un elegant costum de parodist, făcut de marii croitori ai culturii clujene. Purta și o pălărie solemnă, care niciodată nu-i zbura de pe cap. Cu acea pălărie de mușchetar vișeuan a intrat pe poarta literaturii române. Lucian Perța a cucerit orașe cu reviste literare de prestigiu național. Dar regatul lui este în Maramureș, de unde arată Nordul parodiei românești. Portretul lui este în mișcare, se adaptează după mode poetice și timp, cu un altruist Olimp. Este un parodist pe viață și pe operă, care nu supără pe nimeni, ci, din contră, unora le face un mare bine. Le ridică prestigiul poeziei, le asigură locul râvnit cu armele lucitoare ale parodiei. Că pentru Lucian, parodia este o armă duioasă, cum pentru Conu Alecu Paleologu era politețea. Da, politețea ca armă. Confratele și prietenul Ioan Moldovan scria: „Lucian Perța camuflează în sine un cititor – firește și un poet – împătimit de poezie, un erudit al tehnicilor prin care ea, poezia, atât de refractară în a-și devoala misterul, este supusă. Jongleria parodică este, în fond, o formă mascată a melancoliei.” Tenacitatea de a fi prezent, lună de lună, în paginile revistei de cultură „Nord Literar”, cu parodii după nume de rezonanță ale poeziei românești contemporane, m-a făcut să cred că Lucian Perța indică Nordul acestui gen, care l-a făcut celebru. Așa s-a născut această antologie, care marchează două decenii de la ieșirea în lume a primei reviste de cultură din istoria Maramureșului. În acest moment aniversar nu-i uităm pe fondatorii ei, colaboratorii care au susținut prestigiul ei prin valoarea textelor. Așa că îi mulțumim și lui Lucian Perța.“ Gheorghe PÂRJA

Autor: MARIA ALINA DORLE
Titlu: CONFIGURĂRI CRITICE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ‚ A SECOLULUI XX AUXILIAR DIDACTIC
Gen: ESEU
Colecția AKADEMOS/DIDACTICA
Pagini: 88
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94948-6-8
Preț: 25.00 Ron ➺                                  …⇅…

Predarea limbii și literaturii române în sistemul de învățământ preuniversitar a cunoscut, în decursul ultimelor decenii, un vădit proces de formalizare și de reducere a receptării și interpretării textelor literare la limitele anumitor paradigme prestabilite, identificate, de cele mai multe ori, cu itemii vizați în elaborarea subiectelor la examenele naționale. Acest fapt duce la diminuarea valorii pe care literatura trebuie să o reprezinte în conștiința elevului și în dezvoltarea sa cognitiv-emoțională. În plus, formalizarea receptării operelor literare se răsfrânge și asupra procesului de învățare, elevul limitându-se, din ce în ce mai mult, la actul de memorare. În opinia celor mai mulți elevi, critica literară apare însă ca un element greu digerabil în realizarea temelor sau a studiilor individuale. Citatele arborescente, învățate mecanic pentru a „crește” valoarea unei lucrări prin prezența unui nume cu autoritate, în lipsa intuirii eficacității acestora, conduc la înstrăinarea elevului de „inefabilul” literaturii. Pentru a corecta această atitudine, este necesară o nouă abordare, în vederea unei asimilări autentice a ceea ce este critica literară și a rolului ei în eficientizarea receptării literaturii. Este o condiție sine qua non pentru formarea viziunii de ansamblu asupra operelor sau universurilor artistice surprinse în dinamica lor. Un mijloc esențial în acest sens este utilizarea criticii literare și mai ales abordarea ei instrumentală în înțelegerea operelor literare și a dimensiunilor lor estetice, precum și în însușirea principalelor direcții de evoluție a literaturii. O perspectivă mai largă a receptării poate constitui puncte de reper în interpretarea operelor și, totodată, o ancoră în configurarea propriei viziuni asupra unui scriitor. Se educă astfel gustul estetic și abilitatea de analiză după criterii estetice. Considerăm că este un aspect salvator, în contextul actual, dominat de kitsch și de multiple non-valori mediatice care se profilează, pervertind adevăratele valori ale artei. Tocmai de aceea, dezvoltarea capacității elevilor de a distinge valoarea de non valoare devine un mare câștig al orelor de limba și literatura română. Mergând mai departe, studiul adecvat al istoriilor literare deschid perspective panoramice, astfel încât elevii se vor putea raporta la momente, epoci, curente literare, sesizând evoluția diacronică a acestora. În ceea ce privește conținutul, acest auxiliar didactic este conceput ținând cont de programa școlară pentru disciplina Limba și literatura română și surprinde analiza a trei modele critice, configurate în jurul a trei autorități în materie de critică și istorie literară: Eugen Lovinescu, G. Călinescu și Nicolae Manolescu. Nu putem vorbi, însă, de critica literară a secolului XX, fără a ne opri puțin asupra inițiatorului criticii estetice din literatura noastră, Titu Maiorescu. Astfel, capitolul Preliminarii îi este dedicat, în virtutea ideii că opera sa reprezintă resortul ideatic din care pornesc direcțiile criticii românești, domeniu care se constituie astăzi ca disciplină autonomă și inconturnabilă în studiul filologic. În plus, am considerat necesară o prezentare sinoptică a teoriei noțiunilor de critică și istorie literară, parcurgând cele mai importante referințe livrești în acest sens: variate studii teoretice, dicționare de termeni literari, dicționar de estetică generală. Lucrarea de față nu are pretenții de exhaustivitate, e o încercare de teoretizare, de așezare taxonomică și de conceptualizare, cuprinzând informații ce își găsesc aplicabilitatea în conceperea unor exerciții aplicative aferente. Cu certitudine, relevante ar fi, probabil într-o ediție viitoare, modelele critice legate de nume de referință ale literaturii secolului XX, precum Tudor Vianu, Eugen Simion, Ion Negoițescu, Marian Popa, Alex Ștefănescu, Eugen Negrici și alții. Sperăm, însă, ca lucrarea să-și atingă gradul optim de eficiență, ea fiind, în fond, un material didactic pus în sprijinul profesorilor și elevilor pasionați de literatură. Maria Alina Dorle

Autor: ANCUȚA MARIA COZA
Titlu: EVALUARE NAȚIONALĂ‚ PENTRU ABSOLVENȚII CLASEI A VIII-A ANUL ȘCOLAR 2021-2022 LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
Gen: AUXILIAR DIDACTIC
Colecția DIDACTICA
Pagini: 102
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94948-5-1
Preț: 20.00 Ron ➺                                  …⇅…

Volumul reunește numeroase subiecte care vin în sprijinul candidatului la Evaluarea Națională 2022, disciplina Limba și Literatura Română, ținând cont de noua structură a acestora.

Autor: FLORENTINA GHITA
Titlu: BASMELE COPIILOR
Gen: LITERATURA PENTRU COPII
Colecția AKADEMOS/DIDACTICA
Pagini: 68
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94695-6-5
Preț: 15.00 Ron ➺                                  …⇅…

„Auxiliarul se adresează elevilor de gimnaziu și liceu care doresc să-și aprofundeze noțiunile de teorie literară, dar și profesorilor care își propun să exerseze la clasă sau în cadrul unor activități extracurriculare problematica fantasticului, trăsăturile definitorii ale basmului popular, distincția față de cel cult, schema tipică, personajele sau mesajul educativ. Dintotdeauna omul a fost fascinat de miraculos, de evenimente care depășesc granițele realului, astfel basmul venind în întâmpinarea acestei nevoi interioare de a trăi alături de personaje fabuloase experiențe de viață inedite. De asemenea, sfera imaginativă a fiecărui individ e alimentată permanent de experiențele de lectură și de evenimentele cu care vine în contact zi de zi. Pornind de la aceste premise, lucrarea se constituie într-un instrument de exersare a creativității și a exprimării scrise în același timp. Ea a avut ca punct de plecare intenția lăudabilă a elevilor de liceu de a crea, în preajma zilei de 1 Iunie, povești pentru colegii lor din gimnaziu, în special pentru copiii de clasa a V-a. Percepută de aceștia din urmă ca o activitate ludică, lectura textelor create de către colegii mai mari a devenit însă un bun prilej de a-și descoperi propriile talente creatoare și, de ce nu, de a-și exersa forțele pe tărâmul literaturii pentru copii, imaginând la rândul lor noi basme, pe care le-au ilustrat cu multă încântare. În condițiile în care școala contemporană deplasează accentul de pe memorarea unei cantități de cunoștințe pe însușirea metodelor și tehnicilor activității intelectuale, pe dobândirea deprinderilor de muncă independentă, elevul devine participant activ la propria formare, iar profesorul de limba română se situează pe o nouă poziție, aceea de îndrumător al elevului, el îi transmite noțiunile fundamentale, îl înarmează cu metode și tehnici de studiu, îl învață cum să învețe. În acest context, culegerea de basme implică atât elevul de liceu, cât și pe cel de gimnaziu în activitatea complexă de formare și modelare a propriei personalități, oferindu-i pârghiile necesare actului creator. În această lucrare vom descoperi cu plăcere un minunat exercițiu de comunicare, caracterizat prin generozitate, empatie și imaginație într-o perioadă din ce în ce mai tehnologizată în care pare să primeze doar propria individualitate. Pe de-o parte, prin creații originale de forma basmelor, elevii de liceu își exersează abilitatea de a comunica empatic, de a înțelege și a reflecta la ceea ce simt colegii mai tineri, fiind sprijiniți în demersul lor de un cadru didactic cu viziune, cu dorința de a stimula interese și de a construi situații concrete de învățare dincolo de lecția tradițională. Pe de altă parte, publicul cititor de gimnaziu, primește cu bucurie darul neprețuit al cuvântului și contribuie cu entuziasm la desăvârșirea acestui proces de creație prin implicarea activă în elaborarea propriilor texte literare și a ilustrațiilor corespunzătoare. Auxiliarul oferă atât profesorilor de limba română, cât și elevilor o modalitate de lucru modernă și atractivă, plină de provocări, dar și de efecte transformatoare de lungă durată.” lect. univ.dr. Luminița TODEA

Autor: CODINA SĂVULESCU, OVIDIU MARIAN
Titlu: RECOMPUNERILE LUI PROTEU: GHEORGHE (GEORGE) MANOLACHE
Gen: ESEU
Pagini: 237
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94948-1-3
Preț: 30.00 Ron ➺                                  …⇅…

Recompunerile lui Proteu: Gheorghe (George) Manolache diferă de volumele clasic omagiale. Şi acest aspect se datorează nu numai biografiei excepţionale a protagonistului, prof.univ.dr. Gheorghe. Manolache, cât şi celor care depun mărturie despre activitatea Domniei-Sale, fie că este vorba de profilul academic, fie de cel liric sau, pur şi simplu, Uman. Gânduri-le către destinatar... relevă specificitatea a-tipică a cărţii: „Deschidem astfel – la aniversare – epistolia pe care penman-ul GHEORGHE (GEORGE) MANOLACHE o adresează destinatarului privilegiat (așa cum își imagina Eco cititorul-model!), așezată sub primatul unui onomatext care, în sine, lasă să se întrevadă dăltuirile care dau formă și conținut fundamentului construit de GHEORGHE (GEORGE) MANOLACHE: Proteu [se] re-compune, în spiritul ideii re-puse în mișcare, în re-dozarea aristotelică a trecerii de la potență la act; căci textul „recompune ceea ce mai înainte autorul a deconstruit” (Degradarea lui Proteu, 2004, p. 192). Cel mai prolific segment al volumului este Gestualități aniversare, care pare a reuni o veritabilă pleiadă universitară. Condica este semnată de nume ce nu mai necesită explicitări, într-un laudatio subtil, dar penetrant: Diana Adamek, Dărnicia barocă a lui doi: între decis și decisiv. Prefață, Regula lui Doi; Maria-Ana Tupan, Vita nsignis; Doina Florea, Cerul în apă sau despre serenitate; Antonio Patraș, Roxana Patraș, Bunul simț ca paradox: de la Anton Naum la Gheorghe Manolache; Maria-Lucia Rusu, La ceas aniversar; Iulian Boldea, Rigoarea gândirii critice; Mircea Braga, Imperialul și spiritus loci ca „diversiune” arhetipală; Lucian Chișu, Fănuș Neagu – înainte de debutul editorial; Constantin Cubleșan, Eleganța discursului critic; Ovidiu Dan, La aniversară; Ioan Derșidan, Adevărul și puterea cuvântului; Cătălin Ghiță, Înțelepciunea ca seninătate generoasă; Gheorghe Glodeanu, Gânduri la ceas aniversar; Adrian Petre Popescu, Poetul și criticul. Gheorghe Manolache văzut dinspre miazănoapte; Daniela Sitar-Tăut: La Universitatea Comenius din Bratislava; Ion Vlad, Postfață. Degradarea lui Proteu, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004; Viorella Manolache, Enkidu (discurs despre sinceritate). Tatălui meu, răspuns la poemul Ghilgameș. Notele recognoscibile ale scriiturii lui Gheorghe Manolache sunt, potrivit lui Iulian Boldea: „rigoarea, vocația sintezei, voința exactității, capacitatea circumscrierii detaliului revelator, obiectivarea ca metodă de lucru și ca resursă hermeneutică, dar și deschiderea comprehensivă spre unele modele metodologice actuale (istoria mentalităților, close reading, comparatismul)ˮ.

Autor: CAMIL PETRESCU
Titlu: AICI SE REPARĂ‚ IEFTIN ROATA NOROCULUI
Gen: TEATRU
Colecția RESTITUTIO
Pagini: 160
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94705-9-6
Preț: 26.00 Ron ➺                                  …⇅…

Editura ACTAEON BOOKS din Baia Mare inițiază Seria de Autor Camil Petrescu, Colecția RESTITUTIO care își propune să readucă în actualitate un scriitor pe cât de celebru, pe atât de puțin cunoscut. Prima piesă restitutivă editată o constituie drama Aici se repară ieftin roata norocului, netipărită niciodată în volum, și aceasta la mai bine de șase decenii de la moartea autorului. În septembrie 1956, cu şapte luni înainte de moarte, Camil Petrescu făcea un inventar al lucrărilor literare pe care, datorită bolii, era posibil să le lase în manuscris: „...În ceasul acesta al unei sănătăţi falimentare, prin abuz de muncă şi din alunecare peste timp, mă găsesc dator cu volumul al treilea din Un om între oameni, cu pregătirea pentru tipar a poemului eroi-comic Papuciada, de asemenea cu pregătirea pentru tipar a pieselor Caragiale şi Aici se repară ieftin roata norocului, toate de neocolit, care nu pot fi lăsate în drum...” Şi temerile sale se vor dovedi întemeiate. După trecerea în neființă a autorului, survenită la 13 mai 1957, Caragiale în vremea lui primeşte „bunul de tipar” în octombrie 1957; volumul al III-lea din Un om între oameni primeşte şi el bun de tipar în decembrie. Papuciada va trebui însă să mai aştepte (până în iulie 1966). Legenda spune că întârzierea s-ar fi datorat personajului Urs din epopee, existând teama că acesta s-ar fi putut să fie identificat drept o aluzie la ursul rusesc. Dar Roata norocului va avea soarta cea mai ingrată. După o încercare de tipărire, fragmentară, în Luceafărul, în august 1959, două acte se vor tipări în revista Teatrul, în august 1960. De atunci, deci de exact şase decenii, tăcerea, ca să nu spunem uitarea, s-a aşternut asupra acestei lucrări — până la această primă ediţie. Nota redacţiei revistei Teatrul, ce însoţeşte cele două acte, are un caracter confuz, aruncând un val de incertitudine asupra acestei piese atât de nenorocoase. Câteva afirmaţii, făcute fără simţul responsabilităţii în precizări, ar putea crea impresia că ne aflăm în faţa unei lucrări incomplete: „în această ultimă, nedefinitivată piesă”; „din păcate, Camil Petrescu nu şi-a putut realiza piesa până la capăt”, se afirmă acolo. Dar, tot în cursul acelei note se spune că: „piesa se numea în versiuni anterioare...” şi că scurtul fragment, tipărit în facsimil, provenind din actul trei din „versiunea 1957”, era un „fragment care nu se găseşte, de altfel, în nici una din versiunile complete ale piesei”. Avem deci de-a face, până la urmă, cu o piesă completă. Nici nu s-ar fi putut astfel, de vreme ce Camil scrisese mai multe „versiuni anterioare”, ale acestei piese buclucaşe „la care lucra de câţiva ani”. În cazul piesei Aici se repară ieftin roata norocului, din câteva versiuni, nu se mai găseşte nici una! Şi, totuşi, ea este una dintre cele mai interesante ale lui Camil, datorită tematicii ei şi datorită epocii în care a fost scrisă. Proiectele Bălcescu (teatru, proză, scenariu cinematografic) şi Caragiale erau menite doar a justifica o existenţă socială la suprafaţă. Era filozoful cel care se ascundea în spatele unor evocări istorice, în vreme ce lucra la doctrina sa, Substanţialismul, ce nu mai putea să vadă lumina tiparului în noile condiţii politice. Apoi, abordarea aceleiaşi epoci într-o lucrare de proporţii, cum e piesa Aici se repară ieftin roata norocului, înseamnă cu adevărat revenirea lui la literatură. Piesa nu e mai puţin „crudă” în investigarea psihologiei precare şi triviale a „burgheziei româneşti” care, în mediul ei de pauperitate morală, încerca să se „adapteze” realităţilor. Dar, o analiză a poziţiei scriitorului faţă de evenimentele din 1944 nu poate fi făcută în absenţa actului III, final, al piesei. Numai descoperirea lui, şi reintegrarea întregii lucrări „sistemului” camilpetrescian, poate da o imagine exactă a ceea ce s-a numit „colaboraţionismul” lui cu noul regim în acel „deceniu obsedant”. Refugiul său în trecutul neutru să fi trezit vreo suspiciune de „evaziune” de adeziune? Mai mult decât probabil, dar iar o chestiune la care n-am căpătat încă răspuns... Textul tipărit de Editura Actaeon Books îl reproduce pe cel din revista Teatrul. Cum acolo numerotarea scenelor şi tablourilor nu e întotdeauna logică, editorul a corijat această carenţă. În lista personajelor figurează şi nume care nu apar pe parcursul celor două acte şi presupunem că ele s-ar găsi în actul al III-lea. De asemenea, unele personaje, care apar însă, nu sunt trecute în listă. Fireşte că menţiunea „în ordinea intrării în scenă”, n-are relevanţă. De aceea s-a optat pentru trecerea celor două personaje absente din listă — Corloiu şi Lazăr — la sfârşit.

Autor: DANIELA SITAR-TĂUT
Titlu: JURNAL CU PAUL GOMA
Gen: MEMORII/BIOGRAFII
Colecția DOCUMENT
Pagini: 237
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94948-8-2
Preț: 30.00 Ron ➺                                  …⇅…

Prezenta carte se vrea un modest omagiu adus celui mai important scriitor postbelic român, Paul Goma, dar şi concretizarea unei promisiuni ne pe deplin realizate. Din 25 martie 2020 începe procesul receptării postume. Volumul trebuia să reflecte cumva aceste preocupări legate de literatura diasporei şi a disidenţei. Să fie autentică, reală. S-a alternat, aşadar, dialogul electronic al Danielei Sitar-Tăut cu Paul Goma, cu cronicile sau lucrările de conferinţă redactate în acei ani şi trimise autorului, între anii 2009-2015. „Un episod, semnalat, de altfel, în Jurnalul lui electronic a fost conferinţa pe tema exilului organizată de Institutul Cultural din Praga şi Universitatea Comenius din Bratislava la care funcţionam din toamna acelui an ca lector de limba română în septembrie 2010, la puţin timp după instalarea în capitala slovacă. Exceptând lucrarea mea despre Arta refugii şi universul tematic al scriitorului, numele lui Paul Goma n-a fost amintit. Şi nici nu apărea pe site-ul Institutului Cultural Român la secţiunea Luptători anticomunişti. Era omis voluntar. Era, cum zicea el însuşi, tăcut - la mai bine de douăzeci de ani de la căderea Zidului Berlinului şi instalarea, la noi, a unei democraţii originale în care Paul Goma era „interzisˮ, aplicându-i-se „conspirația tăcerii” de astă dată. Amintindu-le de el, după momentul iniţial de tăcere (nu ştiam atunci că nu era pe lista scriitorilor agreaţi de Institutul Cultural Român), am întâlnit reacţii retractile, de plecare a capului, de tăcere sau consideraţii debarasante, de tipul „Paul Goma şi-a distrus propriul mitˮ. În anii următori ai lectoratului meu bratislăvean, 2010-2013 i-am mai trimis câteva lucrări-cronici, prezentate la conferinţe şi valorificate apoi în revista băimăreană de cultură Nord Literar. La unele scrisori mi-a răspuns, alteori a inserat pur şi simplu textele în jurnalul lui electronic. Ultima epistolă primită datează din 2015, când pregăteam pentru tipar analiza Amneziei la români. I-am expediat constant numerele revistei Polemici, în care era amintit mereu, între anii 2016-2017.ˮ (Daniela Sitar-Tăut)

Autor: FLORENTINA GHITA
Titlu: ABORDAREA PROBLEMELOR DE VOCABULAR ÎN GIMNAZIU ȘI LICEU
Gen: ESEU
Pagini: 162
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94705-8-9
Preț: 17.00 Ron ➺                                  …⇅…

„Stăpânirea raţională şi funcțională a limbii determină, în bună măsură, succesul şcolar, favorizează reuşita în viaţa socială şi profesională, fiind primul instrument al libertăţii individuale. Devine, așadar, o prioritate studierea limbii române literare ca mijloc de comunicare interumană şi ca demers de cunoaştere a identităţii noastre spirituale şi culturale. Întrucât acțiunea de cultivare a limbii, deci și a vocabularului, nu poate să se rezume la semnalarea, corectarea și explicarea greșelilor, cartea Florentinei Ghita, Abordarea problemelor de vocabular în gimnaziu și liceu, vine în întâmpinarea celor preocupați de acest domeniu prin tratarea aspectelor multiple ce vizează însușirea și interiorizarea unui număr cât mai mare de cuvinte, locuțiuni și expresii din bogatul tezaur lexical românesc. Preocupată de o temeinică aprofundare a vocabularului limbii române în rândul elevilor și de utilizarea lui ca instrument de comunicare a sinelui, în primul rând, dar și de relaționare interumană, autoarea, ea însăși profesoară de limba și literatura română, propune prin volumul cu care își face debutul un demers în același timp științific și practic de fixare a noțiunilor de lexic și de exersar: a conceptelor.” (Conf.univ.dr. Ioan Mircea FĂRCAȘ)

Autor: CAMIL PETRESCU
Titlu: HUSSERL. O INTRODUCERE ÎN FILOZOFIA FENOMENOLGICĂ‚
Gen: ESEU/FILOZIOFIE
Pagini: 112
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94705-7-2
Preț: 21.00 Ron ➺                                  …⇅…

Cel de-al doilea război mondial avea să conducă înspre o îngreunare a activităților culturale,dar nu și o suspendare a lor: „Mi-am spus că – nota în jurnal Camil Petrescu – războiul este o experiență apologetică și că atunci când fatalitatea face să te înâlnești cu el, trebuie să profiți ca să-l studiezi. Savantul în fizică ori chimie poate să facă oricând vrea experiențe în laborator, dar filozoful nu poate pretinde un război anume“ (Ibid., pag. 119.). Va ține, vreme de doi ani, în Revista Fundațiilor Regale, al cărei prim redactor era, un Jurnal de război, analizând situația de pe diferitele fronturi. În 1942 prima versiune a Doctrinei substanței e gata. Conștient de precaritatea existenței în acele vremuri, în cursul unei călătorii la Roma, depune această versiune la Biblioteca Vaticanului. După 1947, odată cu comunizarea României, lucrurile aveau să devină, pentru filozof, cu adevărat tragice. Filozofia fusese izgonită din templul ei și înlocuită cu o ideologie de partid, iar destinul filozofic al lui Camil Petrescu, frânt. Referindu-se la acest aspect, editorul volumului Husserl..., Alexandru Buican, remarcă: –Importanţa operei filozofice a lui Camil Petrescu, autorul DOCTRINEI SUBSTANȚEI, este încă nebănuită. Editura ACTAEON BOOKS îşi propune să retipărească, sistematic, textele filozofului, pentru a facilita o redeschidere a discuţiei în jurul Substanţialismului. Husserl. O introducere în filozofia fenomenologică, marchează tocmai momentul trecerii filozofului român de la fenomenologia husserliană la substanţialism. Ediția de față reproduce întocmai conținutul volumului extras din Istoria Filozofiei Moderne. Cum, la o reeditare, datorată d-nei Florica Ichim și d-lui Vasile Dem Zamfirescu, s-a folosit un exemplar completat de autor, am optat să introducem și noi textele adiționale, dar în note. Ca de obicei, datorită condițiilor editoriale ale vremii, în text apar multe erori. De pildă, succesiunea numerelor capitolelor e defectuoasă, și a trebuit să îndreptăm această lacună. Dacă am reușit să dăm acestui text scurt, dar deosebit de substanțial, acea demnitate editorială pe care o merită, scopul nostru a fost realizat.“

Autor: SĂLUC HORVAT
Titlu: INTERVIURI
Gen: MEMORII/BIOGRAFII
Colecția DOCUMENT
Pagini: 176
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94705-5-8
Preț: 17.00 Ron ➺                                  …⇅…

Trei sunt palierele pe care se construieşte edificiul confesiv al acestui volum: activitatea de bibliograf a lui Săluc Horvat, reflectată atât în plan didactic, de pionier al institutului băimărean, cât şi prin calitatea de director al Bibliotecii universitare a acestuia, cea de eminescolog şi rebrenolog, de critic şi istoric literar şi, nu în ultimul rând, cea de director executiv şi membru fondator al revistei de cultură „Nord Literarˮ, alături statutul de preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Baia Mare. Săluc Horvat ştie să păstreze dreapta măsură în afirmaţii, calibrându-şi cu decenţă intervenţiile. Nu plonjează în proiecţii gonflabile, nici nu este un destructor al predecesorilor. Brodura dialogală se încheagă firesc, uneori prea cuminte când se referă la piedicile întâmpinate în tipărirea Dicţionarului Eminescu sau la intervenţiile ignobile ale unor confraţi în vederea anihilării recent apărutei reviste de cultură. Contrazicând o constituţie fizică aparent fragilă, Săluc Horvat este, de o jumătate de secol, liderul incontestabil al condeierilor maramureşeni, fiind privit cu reverenţă chiar şi de cei mai rebeli dintre aceştia. Prezent la mai toate manifestările culturale, în primul rând, nelipsit din fotografiile de grup de la reuniunile literare, veşnic de gardă la şedinţele consiliului judeţean pentru-a-şi păzi ca o leoaică revista-copil, Săluc Horvat dă o bizară senzaţie de omniprezenţă, de păstorire.

Autor: JULES VERNE
Titlu: VAPORUL MISTERIOS
Gen: CĂLĂTORII/RĂZBOIUL CIVIL AMERICAN
Pagini: 112
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94705-4-1
Preț: 15.00 Ron ➺                                  …⇅…

Într-o nouă serie a Călătoriilor Extraordinare ale lui Jules Verne, Editura Actaeon Books vrea să reinventeze în România pe acest autor care, de mult, în Franța și în culturile anglo-saxone, a fost revendicat de marea literatură (evident, fără a fi sustras tineretului, care va căuta mereu aventura). Micul roman Les forceurs de blocus (Vaporul misterios), subintitulat Études de mœurs contemporaines, având ca subiect o întâmplare din Războiul de Secesiune american, la retipărirea lui în Scoția a devenit instant un best seller... Deşi nu se cunoaşte data redactării romanului, el trebuie să fi fost scris chiar în anii Războiului Civil American. Cum în cursul verii anului următor Jules va fi foarte ocupat cu un alt proiect, micul roman cu subiect nord-american, va avea să mai aştepte publicarea. Noul proiect este un roman de călătorie în Africa, pe care Jules Verne îl numeşte Voyage en l’air — căci această tribulaţie africană va fi imaginată ca desfăşurându-se cu ajutorul unui mijloc de locomoţie dintre cele mai neortodoxe… un balon! În octombrie 1862 Jules Verne îl cunoaşte pe Jules Hetzel, editor parizian care are printre clienţii săi cele mai mari nume ale literaturii franceze ale timpului: Alphonse de Lamartine, Victor Hugo, Honoré de Balzac, Alexandre Dumas, George Sand, Hector Malot, Émile Zola etc. Şi, cum un lucru conduce către altul, lui Hetzel îndrăzneşte obscurul dramaturg să-i propună romanul Voyage en l’air spre publicare. După o serioasă revizuire, cerută de Hetzel, romanul, redenumit Cinq semaines en ballon, este acceptat şi, la 23 octombrie, Jules semnează un prim contract cu Hetzel. Apariţia acestuia va însemna un fulgerător succes şi autorul necunoscut, care a împlinit treizeci şi patru de ani, va deveni peste noapte o celebritate. Un asemenea succes nu poate fi lăsat să se „răcească” şi Hetzel îi propune imediat să continue să scrie în această manieră, el fiind gata să-l facă bogat. Şi Jules nu pierde nici el timpul şi răspunde cererii editorului său cu câteva proiecte care se vor materializa în scurt timp şi se vor numi Voyage au centre de la terre, Aventures du capitaine Hatteras, De la Terre à la Lune sau Les Enfants du capitaine Grant. În anul 1865 Războiul Civil American ia sfârşit cu victoria Uniunii. Atmosfera politică de pe Continent, şi din Franţa, se mai linişteşte, iar Jules Verne vrea să-şi vadă romanul tipărit. Dar se pare că Hetzel, care i-a mai refuzat câteva texte, considerând precedentele bestsellers-uri, care au făcut deja din autorul lor un creator de mituri, nu găseşte nici micul roman Les Forceurs de blocus, demn de marea Magasin d'Éducation et de récréation. Va fi Musée des familles, revistă ilustrată ce-i publicase prozele de început, cea care serializează lucrarea în anul 1865. Dacă acredităm clasamentul din Index Translationum, cu nu mai puțin 4833 traduceri în 148 de limbi, Jules Verne deține locul al doilea în rândul celor mai traduși autori, devansat doar de către Agatha Christie. În 2011, scriitorul era de asemenea autorul de limbă franceză cel mai tradus din lume și cel mai tradus romancier. În limba română cea mai fidelă traducere a cărții îi aparține lui George B. Rareș și datează din anul 1924. Această versiune, precum și ilustrația originală, din 1865 a cărții, am adaptat-o în ediția noastră, la Actaeon Books, operând fine modificări de ordin lingvistic și ortografic. Totodată am optat pentru titlul fericit găsit de către acesta, Vaporul misterios, în detrimentul variantelor care au ales varianta încetățenită, Spărgătorii blocadei. În 2008 a apărut cartea audio Les Forceurs de Blocus în cadrul ediției Des Oreilles Pour Lire, ceea ce reflectă interesul și actualitatea romanului catalogat multă vreme de către critica literară drept ,,o nuvelă mai lungă”. Pentru interpretarea sa, comediantul Charles Reale a căpătat cu distincția Coup de Cœur oferită de către academia Charles Cros.

Autor: SITAR-TĂUT
Titlu: ÎN DIRECT
Gen: MEMORII/BIOGRAFII
Colecția DOCUMENT
Pagini: 275
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94705-3-4
Preț: 27.75 Ron ➺                                  …⇅…

Intitulat simplu, În direct, volumul reuneşte materialele publicate în perioada 2011-2018 în paginile unor ziare şi reviste precum Europa (Serbia), Polemici (București/ Memphis, TN, US), Poesis, Nord Literar, Atitudini, Limba română şi se doreşte un pandant al activităţii de cronicar literar al autoarei care în perioada 2010-2014 a funcţionat ca lector de limba română la Universitatea Comenius din Bratislava. Pentru majoritatea celor prezenți în volum, aceste interviuri au constituit o oportunitate de a preciza lucruri pe care nu le-au spus în operă sau le-au exprimat insuficient anterior, dezvoltând probleme legate de etnicitate, românism, cultura română.

Autor: DANIELA SITAR-TĂUT, MARIA ALINA DORLE
Titlu: LITERATURA ÎNCHISORILOR. DIASPORĂ. DISIDENȚĂ
Gen: ESEU
Pagini: 237
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94705-1-0
Preț: 30.00 Ron ➺                                  …⇅…

Volumul reuneşte lucrările prezentate, în 8-9 iunie 2018, la cea de-a III-a ediție a Colocviilor Internaţionale Interdisciplinare „Nicolae Steinhardt în secţiunea LITERATURĂ – intitulată Memorialisticia închisorilor. Literatura diasporei şi a disidenţei. Cultura română din afara granițelor, respectiv SOCIO-UMANE − Fenomenologia torturii. Victime şi torţionari. Lupta de rezistenţă în afara universului concentraționar. Deţinutul român ca tip uman. Memorialistica Marii Uniri. Manifestarea ştiinţifică a reușit să grupeze de nume de rezonanță din România, Occident și America, printre care îi amintim pe: prof.univ.dr. George Achim, Școala Doctorală de Științe Umaniste, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca; prof.univ.dr. Mihaela Albu, Universitatea din Craiova, Centrul Universitar Drobeta Turnu-Severin, Craiova; dr. Dan Anghelescu, Uniunea Scriitorilor din România, București; conf. univ.dr. Gheorghe Mihai Bârlea, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca/ Centrul Universitar Nord, Baia Mare; conf.univ.dr. Maria Crina Bud, Universitatea York, Canada; conf.univ.dr. Nina Corcinschi, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangăˮ, Chișinău; prof.univ.dr. Bogdan Crețu, Universitatea „Al. I. Cuza Iașiˮ, Institutul de Filologie Română „A. Philippideˮ, Academia Română, Iași; conf.univ.dr.hab. Aliona Grati, Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chișinău; doc.Ph.dr. Peter Kopecký, Csc, Facultatea de Filosofie a Universitatii Constantin Filosoful din Nitra, Slovacia; CS III, dr., Viorella Manolache, Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, București; Dr. abil. Florin, Universität Wien, Institut für Romanistik; PhDr. Jana Páleníková, CSc, Filosofická fakulta UK, Bratislava; lector univ.dr. Oana Ursache, Universitatea din Granada; Ph.dr. Libuša Vajdová, CSc., Ústav svetovey literatýry SAV, Bratislava, pr.prof.dr. Theodor Damian, Institutului de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York.

Autor: DANIELA SITAR-TĂUT
Titlu: DIALOGURI MARAMUREȘENE
Gen: MEMORII/BIOGRAFII
Colecția DOCUMENT
Pagini: 237
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-973-0-21540-3
Preț: 22.00 Ron ➺                                  …⇅…

Interviurile din acest volum au fost generate, după caz, de apariţia unei cărţi emblematice pentru cultura română, de un eveniment omagial, de întâlnirea cu oameni care au o opinie particularizantă referitoare la specificitatea etnică a românilor, degenerescenţa valorilor, clişeele mentale, stereotipiile ce încearcă să camufleze o realitate culturală alarmantă, toate reunite sub stindard maramureşan. Meritoriu este faptul că au răspuns apelului şi doi dintre profesorii universitari mai reticenţi mediatic, Adrian Oţoiu şi Cornel Munteanu. O secţiune aparte a cărţii urmăreşte opiniile celor din exterior, a străinilor referitoare la civilizaţia românească. Martin Dorko (asistent la catedra de limba romȃnă a Universităţii Comenius) şi Peter Kopecký, profesor la Institutul de Studii Politice din Bratislava şi fost ambasador al Slovaciei ȋn Romȃnia sunt doi dintre suporterii sinceri ai ţării noastre, care nu ezită ȋnsă să reclame abaterile etice ale romȃnilor şi slovacilor, cutumele şi tarele lor. Interogaţi au fost atȃt oameni de cultură din judeţ, directori de instituţii (Teodor Ardelean) sau de reviste literare (Săluc Horvat), scriitori, universitari, cȃt şi cei care provin din acestă zonă nordică (Ioan Groşan, Terezia Bolchiş-Tătaru) sau au o legătură specială, de durată, cu Maramureşul (Mircea Opriţă, Constantin Cubleşan). Volumul de faţă duce mai departe şi apropierea de reprezentanţi ai exilului şi de cei care au avut o atitudine contestatară în România în epoca totalitarismului. (Gheorghe Bărcan,Terezia Bolchiş-Tătaru, Alexandru Buican) Am ȋncercat să ţinem cont şi de structura psihologică a intervievatorilor şi interlocutorilor lor pentru a obţine un discurs degajat şi a facilita deschiderea zăbrelelor sufleteşti. Astfel, Măriuţa Pop, ce vrea să urmeze o carieră jurnalistică, a interogat-o pe Anca Goja, unul dintre modelele ei, dar şi pe consăteanul din Deseşti Gh. Pȃrja, pe borşanul cu veleităţi enciclopedice Nicoară Mihali sau pe sălişteanul Gheorghe Bărcan, fost deţinut politic. Lui Dan Răzvan, preocupat de sport i-am lăsat libertatea alegerii lui Cristian Şpan, președintele clubului de fotbal Fotbal Club Municipal Baia Mare. Tudor Botea l-a preferat pe Gheorghe Mihai Bȃrlea pe care ȋl ştia de la 7 ani, de cȃnd tatăl său era antrenor principal al echipei de volei masculin Știința „Explorări" Baia Mare, iar intervievatul, preşedinte al clubului. Amelie Michiş şi Carmen Dărăbuş au decorticat misterele Indiei şi Japoniei, privite prin prisma ȋndrăgitei comparatiste, dar şi munca de pionierat a unui lector de limba romȃnă ȋn două ţări nemembre UE.

Autor: RAMONA MUREȘAN
Titlu: TEACHING ENGLISH SKILLS TROUGHT STORY
Gen: LIMBI STRĂINE
Pagini: 68
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-973-0-30326-1
Preț: 15.00 Ron ➺                                  …⇅…

Stimularea apetitului pentru lectură și dezvoltarea nu doar a competențelor academice, ci și a celor de viață reprezintă, credem, un deziderat al școlii contemporane. Și, dacă acesta se poate înfăptui într-un cadru de basm (metaforic, dar și în sens propriu), atunci este cu atât mai bine. Prezentul caiet de lucru se adresează elevilor clasei a VI-a care studiază disciplina opțională Teaching English Skills through Stories (TESS). Deocamdată, disciplina face parte din Curriculum la Decizia Școlii, fiind avizată de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș și aleasă de către părinții elevilor Școlii Gimnaziale ,, Dr. Victor Babeș” Baia Mare. Lucrarea a fost concepută și redactată de către echipa Școlii Gimnaziale ,,Dr. Victor Babeș” Baia Mare în cadrul proiectului Erasmus +2017-1-TR01-KA219-064239_2 A New Method in English Teaching, derulat în perioada 2017 – 2019, și vine în completarea firească bine. Lucrarea a fost concepută și redactată de către echipa Școlii Gimnaziale ,,Dr. Victor Babeș” Baia Mare în cadrul proiectului Erasmus +2017-1-TR01-KA219-064239_2 A New Method in English Teaching, derulat în perioada 2017 – 2019, și vine în completarea firească variată de conținuturi, structurate pe opt unități de învățare și un capitol introductiv de teorie literară aplicată. Selectarea, ca texte de bază pentru lectură, a legendelor și poveștilor din țările partenere din proiect (Turcia, România, Ungaria și Bulgaria) se înscrie în obiectivele Erasmus + de valorificare a fondului cultural național în context european și de cultivare a unui spirit deschis, tolerant și nediscriminatoriu. Copilul care pătrunde într-un alt orizont cultural se va confrunta cu un altfel de sistem de percepere a realului, cu un ansamblu de viziuni culturale specifice asupra timpului și a spațiului. În consecință, va trebui să exploreze simbolurile comune, dar și diversitatea elementelor culturale distincte, să le treacă prin filtrul propriu pentru a-și lărgi orizonturile și scara de valori etice. Concomitent, elevii își vor îmbunătăți competențele de comunicare în limba engleză fără ca accentul să cadă în mod exclusiv pe aspectul lingvistic. Așadar, copiii se vor familiariza cu conceptul de CLIL (Content Language Integrated Learning), construindu-și abilități și asimilând cunoștințe pe care le vor putea transfera ușor în noi contexte de învățare.

Autor: DANIELA SITAR-TĂUT, MARIA ALINA DORLE, SILVIA DONCA
Titlu: MĂRTURII DESPRE TRECUT... LETTRES DE LA PRISON
Gen: ESEU
Pagini: 134
Dimensiuni: cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-606-94705-0-3
Preț: 15.00 Ron ➺                                  …⇅…

Mărturii despre trecut... Lettres de la prison cuprinde lucrările prezentate de către elevi, în cinci limbi, în cadrul celei de-a III-a ediţii a Colocviilor Internaţionale Interdisciplinare „Nicolae Steinhardt” desfăşurate la Baia Mare, în perioada 8-9 iunie 2018. Lucrările și-au propus valorificarea moștenirii trecutului istoric, drept pentru care această ediție a fost consacrată Centenarului Marii Uniri, prin susținerea de referate și comunicări științifice interdisciplinare, prin realizarea unei expoziții de desene și a unui concurs literar-artistic dedicate maramureșenilor și altor personalități implicate în realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Au fost evocate, de asemenea, pagini de memorialistică privitoare la contextul istoric care a precedat înfăptuirea Marii Uniri și la atmosfera de sărbătoare resimțită în acel moment de referință pentru conștiința națională. Volumul reuneşte lucrările premiate la Sesiunea de referate ‒ Nicolae Steinhardt. Mărturii despre trecut…, concurs de creație (poezie și proză), care a avut ca temă universul carceral comunist, exponenți ai diasporei/ disidenței și concursul în limbile franceză/ engleză/ germană/ spaniolă Lettres de la prison/ Letters from prison/ Cartas de la cárcel/ Briefe aus dem Gefängnis. Secțiunea finală, de grafică, a purtat denumirea Tragedia închisorilor comuniste, reunind 150 de lucrări.